poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-06-18 | |
La stupină
Prietenului meu, Doru Emanuel Iconar Când îi așteptase la gară cu căruța sa, Grigore nu putuse să nu remarce urma de boală de pe fața vechiului său prieten, Sofronie. Știa că asta era cauza pentru care fusese luat de băiat la oraș, unde după câteva analize de rutină, aflase că starea sa de rău se datora faptului că singurul său rinichi nu mai putea să răspundă comenzilor unui corp și așa nărăvit în alte boli de vârsta înaintată. Plecase cu inima îndoită Sofronie împreună cu baba sa, la băiat la oraș, fiindcă nu avea ce mare emoție să-i producă faptul că va trebui să stea închis cât era ziulica de mare între cei patru pereți ai apartamentului, el care o viață întreagă se luase la întrecere cu vântul, atunci când își muta cu bătrânul lui camion stupii dintr-un loc în altul, în căutare de vad bun și prielnic albinelor lui, de care se simțea la fel de legat ca și de copiii săi. Dar la bătrânețe nu ai ce să faci, trebuie să te supui vremii și copiilor, care pe nesimțite s-au maturizat și ei, parcă au împrumutat ceva din înțelepciunea părinților, deveniți acum copii ai copiilor lor. - Bine ați venit! le ură Grigore, ajutându-i să pună în căruță cele câteva bagaje, voluminoase la prima vedere, semn că Sofronie vroia să se tragă iar la casa sa. - Bine te-am găsit, îi răspunse Parascheva, în locul moșului ei, preocupat să-l țină strâns de mână pe Sabin, nepotul lui de patruspreze ani, de care nu putuse scăpa în ruptul capului să nu-l ia cu ei la stupină. Prea se așternuseră în sufletul copilului poveștile bunicului său, care cât era ziulica de mare numai de albinele lui vorbea. Devenise și copilul curios să vadă de unde atâta iubire pentru niște ființe mici, despre care el învățase ceva, dar foarte vag, la orele de zoologie. - Uite, i-l prezentă el pe băiat lui Grigore, ăsta-i Sabin, nepotu’ din partea lui Silviu. - Bine ai venit la noi, copile, îl mângâie pe creștet Grigore, ai să vezi că îți va fi greu să mai pleci înapoi la orașul tău, mai ales după serile de la stupină și poveștile lui Sofronie...tot satul se gândește la el, atunci când vine seara și copii se trag pe la porți, așteptând un pui de poveste încălecată pe o șa de mânz năzdrăvan. Plecară spre sat, Sofronie adulmecând la răstimpuri aerul, privind scrutător orizontul,de unde parcă ar fi așteptat să apară ceva. Sabin îl urmărea cu atenție, fiindcă, deși avusese parte de o educație deosebită acasă și la școală, totuși singurul lui model fusese de când se știa bunicul său, iar pasiunea asta a lui pentru albinărit amestecase în mintea copilului taina cu natura în așa fel, încât nimeni din familie nu se putuse opune acestei plecări a lui cu bunicul, deși el știa că nu va sta decât trei zile la stupină, școala neștiind prea multe despre basme și albine din povești. Merseseră o bună bucată de drum fiecare cu gândurile lui, când deodată fața bunicului începu să strălucească și aproape că se ridică în picioarele-i slăbite de boală, arătându-le ceva la orizont. Grigore zâmbi în barbă, Parascheva îl mângâie pe creștet pe Sabin, aranjându-i zulufii, ca și cum ar fi vrut să-l pregătească de o întâlnire importantă. Abia atunci observă Sabin că de la orizont se apropia fulgerător un roi de albine. - Copiii mei...copiii mei dragi...murmură Sofronie cu o lacrimă înnodată pe obrazul slăbit...cum nu m-au uitat ei pe mine...Vezi, spuse el, întorcându-se spre Sabin, am lipsit trei luni! Grigore, aici de față, le-a fost tată, și totuși, la cine vin ele întinse, ca niște copii alergând la grija mamei lor? Sabin stătea uimit, fără să respire, căci atunci când auzise poveștile bunicului despre albinele lui, el le tratase ca pe niște simple povești, aurite cu duhul cuvântului, împodobite cu întâmplări neobișnuite, pe care el le credea născociri de basm. Acum vedea cu ochii lui cum basmul devenea realitate. Roiul se apropia și mai mult și îi însoțiră cu un murmur care copilului i se păru ca un cântec de vrajă sau cel puțin așa percepea sufletul lui inocent această taină ce se acoperea treptat de lumină și mister în același timp. Când au ajuns la casa bunicului, Sabin era aproape adormit. Călătoria cu trenul, drumul hurducănit cu căruța, zumzetul blajin al însoțitoarelor lor îl legănaseră până pleoapele mijiră spre somn. Spre seară, pe prispa de lemn, după ce așternuseră masa rotundă și mâncaseră, bunicul își răsucise o țigară de foi și Sabin știa că va urma povestea de seară. Era încă lumină prin teii ce atrăgeau ca un magnet roiurile harnice și abia atunci Sabin observă că o albină se așezase pe borul pălăriei bunicului, așteptând parcă cuvânt de binețe. Sofronie observă atenția cu care copilul îi privea pălăria și dând-o ușor jos din cap o așeză pe măsuța pitică. Luă încet albina în podul palmei, aceasta stând ca un copil ascultător, lăsându-se mângâiată cu privirea, fără să pară că se simte amenințată în vreun fel. - Vezi, Sabine, uită-te cu atenție. Cât este de mică, dar Dumnezeu i-a dat hărnicia cea mai mare de pe pământ...privește, ce culori vezi pe trupul ei mic, catifelat? - Negru, galben-portocaliu, puțin albastru, chiar și verde. - Colindă din zori negrul pământ, se înalță ca razele soarelui și strălucesc ca luna, bat câmpiile verzi și se înalță spre cer ca niște îngeri de ceară fină, ăștia sunt copiii mei. Uite cum stă la mine în palmă, așteaptă să-i dau binețe și slobozenie la culcare. O merită, după ce au cutreierat în lung și-n lat teii. Vezi tu, nepoate, dacă nu aș ști că mă aflu la căsuța mea, în satul meu sărac și umil, aș zice văzându-le pe ele și mirosind dumnezeiasca aromă a teilor mei că mă aflu în Rai. Și poate chiar ne aflăm, dar nu știm noi oamenii să apreciem tainicele daruri cu care Domnul ne-a învrednicit...Mâine te iau în stupină, să-ți explic fira-păr despre toate aceste îndeletniciri ale copiilor mei. Acu’ cred că ți se închid deja ochișorii, hai, că azi ai avut cale lungă de bătut până la stupina mea, mâine o să te învăț de ce strămoșii noștri, tracii, numeau mierea hrană vie. - Bunicule...povestea...povestea de seară...ai uitat? - Nu, copile...cum să uit...doar ăsta este rostul sfânt al bunicilor...să creeze pentru nepoți o nouă lume, din povești, atât de diferită de lumea din jur, care nu întotdeauna este frumoasă...Ascultă...odată am fost și eu tânăr, cum e taică-tău acum...numai că pe atunci era lumea în război...Eram un fruntaș dornic ca toți ceilalți camarazi ai mei ca nesuferitul ăla de război să se termine odată...Ajunsesem la Berlin cu plutonul meu...erau ultimele zile când nemții ne mai rezistau, dar era cel mai greu. Știi cum e să te afli pe pământ străin, într-un oraș mare, numai ruine, când de unde nu te așteptai putea să te răstignească la pământ un lunetist, să calci pe vreo mină, sau lângă tine să explodeze un obuz ale cărui schije puteau sfârteca tot plutonul nostru amărât într-o clipă? Înaintam cu precauție și intrasem într-o clădire impozantă cu steagul Reischtagului pe el, semn că acolo fuseseră birouri importante. M-am văzut deodată singur pe un hol cu tablouri căzute de pe pereți, amestec de cioburi, rame, pânze, poate celebre, n-aveam de unde să știu, căci nu mai văzusem în viața mea atâtea tablouri la un loc, chit că erau chisăliță. Deschid o ușă mare, cu ornamente argintate și pătrund într-o încăpere cu un birou mare pe mijloc. Pe pereți numai chipul lui Hitler...aud un foșnăit în dreapta mea și atunci am văzut pentru prima dată moartea...Eu știam de la moșii mei că moartea este urâtă, dar acum ea era bălaie, cu ochi albaștri și avea în mână un automat...Am rămas paralizat...puiul de neamț, un copilandru, să tot fi avut optsprezece ani, încremenise și el cu arma în mână. Nu-i dăduseră nici tuleiele, cu o caschetă pe cap căzută până pe sub sprâncene, de mare ce era. I-am citit pe față spaima și mi-am dat seama că și el avusese aceiași senzație ca și mine: că și-a întâlnit moartea, când m-a văzut cu ditamai bărboiul, cu părul vâlvoi sub bonetă și cu Kalașnikovul îndreptat spre el. Copilandru s-a lipit de perete, semn că pentru el era tot una dacă îl împușcam eu sau dacă îl sfârteca o explozie pe afară. Se ascundea acolo, cu siguranță, căci a lăsat să-i cadă arma jos, și s-a rezemat de perete, lăsându-se ușor pe vine. Am făcut la fel. Eram la câțiva pași unul de altul și știam că și el, ca și mine ura acest război și tot ceea ce însemnase el pentru popoarele noastre. Am scos o țigară de foi și am tras câteva fumuri. L-am îndemnat și pe el și imediat mi-am dat seama când i-am văzut fața congestionată de fumul ce-i ieșea pe nări că nu mai fumase niciodată. Aș fi vrut să ne vorbim, dar Dumnezeu amestecase limbile atunci, demult în turnul lui Babel și nu puteam decât să ne privim în tăcere. Chiar dacă ne-am fi înțeles, nu cred că am mai fi găsit înlăuntrul nostru vorbele, în război uiți toate vorbele învățate de-o viață. Războiul te învață doar să taci de frică sau să urli de durere. M-am ridicat, să plec, îmi era frică să nu apară ai noștri și să-l împuște în fața mea. N-aș fi suportat. M-a prins de mână, a scos de sub tunică o bucată de ciocolată din aia bună, cum numai nemții știu să facă, cu alune mari, crocante și mi-a oferit-o. Apoi mi-a întins mâna și mi-a șoptit: „Danke schon...ich bin Karl...danke schon!” Azi știu că acea întâlnire a însemnat ceva deosebit pentru destinul meu. Poate, dacă nu l-aș fi întâlnit, aș fi căzut în ambuscada care la nici 20 de metri de noi îi măcelărise pe o parte din camarazii mei. Oricum, aveam să-mi pierd acolo rinichiul drept, câteva zile mai târziu, din care cauză și azi sufăr cumplit. - Păi, bine, bunicule, dar azi se poate face transplant de orice organe, există donatori... - Acelea sunt pentru oameni care au viața înainte, pentru prunci nevinovați, nu pentru hârburi ca mine...Hai, copile, hai să te odihnești, mâine te iau la stupină să-ți spun totul despre albinuțele mei. Rămas singur pe prispa cufundată-n valurile moi de întuneric, Sofronie privea spre dealurile din depărtare, gândindu-se că uneori albinele lui ajunseseră chiar și până acolo în căutarea polenului de aur. Parascheva se așeză lângă el și-l bătu cu palma peste genunchi. - A adormit deja. Esta atât de fericit aici...ce păcat că poimâine trebuie să fie iar în cochilia aia de bloc... - Paraschevo, eu mă simțăsc din ce în ce mai rău...greu ca pământul...când urc dealul la stupină parcă duc în spate tot cerul cu ciuturile satului prăvălite în el. Poimâine te duci și-l duci pe ăsta mic acasă, ăi tineri au serviciuri grele și nu se pot rupe să vină să-l ia. Da’ să nu zăbovești mult. Eu o să stau aci, lângă albinele mele, să-mi iau cuvânt de despărțire de la fiecare...Þi-aduci aminte, când ne-am cunoscut...acolo, la horă, eu am știut musai că tu o să fi matca mea...Eu cu stupina mea știam pe atunci doar rostul la albinele mele, și nu știam că tot așa este și la oameni. Matca când își alege trântorul cu care să scoată generația viitoare de albine zboară în înalt. Tu știi, doar ți-am spus, că din tot stupul regina zboară cel mai sus decât toate suratele ei. Trântorul care poate zbura la fel de sus ca ea, acela este alesul. Și la noi doi...acolo la horă... nici un flăcău nu putea ține pasul cu tine la învârtită...numai eu...Sofronie... ți-am ținut piept...și ți-a plăcut...ai vrut să devii matca mea și a copiilor noștri...regina stupului meu...Bine că n-ai făcut însă cum face matca după împerechere, când își împachetează cu ceară trântorul mascul, condamnându-l la pieire. Tu m-ai înconjurat cu grija și iubirea ta...Acu’, ai timp destul să mă împachetezi, când va veni ceasul, și cu ceară...da’, m-auzi, să fie din aia bună, de lumânări de la mânăstirea din deal... - Te prostești și tu, om bătrân, cu astfel de vorbe...îl mângâie Parascheva pe frunte...ce vorbe sunt astea? Nimeni nu știe ceasul ăl din urmă al fiecăruia dintre noi, nici măcar îngerii din ceruri...Hai, hai să ne odihnim, că mâine trebuie musai să mergi cu el în deal și să-l înveți tot ce știi... *** La înmormântarea lui Sofronie venise tot satul, că fusese gospodar și om cu cuvânt la locul lui. Sabin era cel mai neajutorat și cel mai trist, fiindcă știa că de acum poveștile bunicului au plecat toate pe alte meleaguri. Se dusese la stupină și când văzuse că stupii erau părăsiți se întorsese disperat la bunică-sa. - Bunico, albinele...albinele lui bunicu’...ce s-a întâmplat cu ele? Stupii sunt orfani!! Parascheva îl privea descumpănită, fiindcă nu știa ce să-i spună. Că albinele nu sunt ca oamenii, care, atunci când pierd pe cineva drag, plâng ce plâng și apoi uitarea se așterne peste toate? Sau să-i spună că albinele simțiseră că Sofronie plecase pe un drum fără întoarcere și că ele nu vor mai simți prin aer vibrația căldurii sale sufletești, atunci când se îndrepta spre stupină, luând dealul în spate de nerăbdare, că nu vor mai auzi ecoul pașilor lui grăbiți și grei, atunci când forfotea de la un stup la altul, și nici blândețea mâinilor sale care atingeau fagurii cu atâta iubire? Copilul poate nu ar fi înțeles-o. De aceea Parascheva privea disperată la Grigore, așteptând ca acesta să ticluiască pentru copil vreo poveste, că doar era și el mare meșter în cârpitul cuvintelor de duh și suflet, la fel ca omul ei, că doar nu degeaba fuseseră ei doi prieteni de o viață. - Domnișorule Sabin, îi spuse Grigore copilului, luându-l pe după umeri și trăgându-se cu el spre fundul grădinii. Aici e o taină mare, de fapt, două, rămâne la aprecierea ta pe care o alegi...cu sufletul sau cu mintea...Poate albinele s-au simțit părăsite și au plecat pentru totdeauna. Spre cine știe ce alte urdinișuri de salcâm sau lanuri de floarea-soarelui. Au plecat pur și simplu, rănite de dispariția lui Sofronie. Mai e și o altă cale de a găsi răspunsul plecării lor...aceea măsurată de pașii Domnului...poate au plecat ca să-i lumineze cu polenul lor auriu calea spre dincolo sau poate că așteaptă la porțile vămilor văzduhului, cu miere, lăptișor de matcă, ceară scumpă și fină, căci din bătrâni se spune că după moarte sufletul omului trebuie să treacă prin 24 de vămi ale văzduhului. Acolo, la porți, stau îngerii buni și cei răi cu cărțile faptelor deschise. De-o avea nevoie Sofronie de vreun ajutor, albinele or oferi dajdie bună din truda lor care este plăcută, nu numai oamenilor, ba chiar și îngerilor... - O să treacă bunicul vămile? îl întrebă Sabin, strângându-și pumnii mici de emoție, ca pentru a primi răspunsul așteptat. - Cât sunt albinele cu el, musai să le treacă...! Se întorseseră lângă masa lungă de lemn din curte unde sătenii îl pomeneau la un pahar pe Sofronie, când deodată Sabin se apropie de Parascheva, o trase deoparte și misterios îi spuse la ureche: „Bunico, când am să fiu mare, pe picioarele mele, am să reânvii stupina lui bunicul. Îți promit! *** Atunci, Parascheva nu-l crezuse pe Sabin. De fiecare dată când întrebi un copil ce vrea să se facă atunci când va fi mare, el îți va spune ceea ce visul lui de fiecare noapte făurește tainic, ceea ce se țese în sufletul său mirific, imposibil de a nu fi realizat, cu orice sacrificiu, al lui sau al părinților. Dar de fiecare dată calea de la dorință la împlinire este presărată de capcanele vieții, de urcușuri și coborâșuri, care de altfel, rotesc mersul astrelor pentru fiecare dintre noi și visele copilăriei rămân doar simple vise. În cazul lui Sabin, amintirea bunicului și dragostea pe care o împlinise atunci la stupină pentru micile muncitoare, făcuseră ca visul din copilărie să devină realitate. Azi, el se afla în curtea cabanei pe care și-o construise acolo pe dealul ce adormea seară de seară sub țurțurii de flori adânc mirositori ai teilor, lângă stupină, unde venea la sfârșit de săptămână să stea de vorbă cu suratele albine. De data asta nu venise singur sau cu soția sa, ci însoțit de băiatul său, Mădălin. Adolescentul din el se îndrăgostise pentru prima dată de o colegă de clasă și ținuse morțiș să vină la stupină, unde voia să se inspire pentru a-i scrie câteva versuri. Matematicianul din Sabin nu putea înțelege cum Mădălin al lui stătea cât era ziua de mare cu ochii ațintiți în zare, visând, strângînd între degete creionul neascultător la rimele sale, rozându-l, odată cu unghiile, când trebuia iar să mototolească o nouă pagină cu o strofă nereușită. Ar fi vrut să-l întrebe ce face acolo, de ce îi este atât de greu să aștearnă câteva cuvinte pe hârtie, dar nu voia să-l supere sau să-l descurajeze, fiindcă și pe el, la aceiași vârstă, ai lui l-au lăsat să devină ceea ce este astăzi, fără îngrădiri și restricții. Sabin știa că venea seara și Mădălin ar fi dorit să asculte o poveste, așa cum îl învățase de mic, în memoria bunicului, deși i se părea că acum fiul său crescuse și poveștile poate nu-și mai aveau rostul. Își aduse însă aminte că și el iubise ca adolescent și știa că numai atunci poveștile capătă un farmec deosebit, dar în seara asta scăpase ieftin, Mădălin fiind epuizat de truda "scriitoricească" de peste zi. Se auzea din cabană doar respirația sacadată a copilului său, care poate visa iambi și trohei zburători, și Sabin se trase pe prispă să-și aprindă o țigară. Nu știa de ce, dar parcă l-ar fi simțit în dreapta lui pe bunicul, așezat și el la ceasul acela de seară al amintirii. Se întoarse și spuse încet: „Bunicule, vrei să tragi și tu un fum?” Zâmbi ca pentru sine, așteptând ca răspunsul să-i vină peste umărul vânticelului ce se pornise din senin. Privi spre dealuri și observă cum furtuna ce se pregătea începuse să tricoteze cu andrelele ei de fulgere pânza cerului. Făcu câțiva pași prin stupină. Era atâta liniște, încât aplecă urechea să se convingă dacă albinele sale erau tot acolo sau nu cumva urcaseră cu toatele în cer, printre cometele cu ugerele pline de lapte sideral, printre pleiadele despletite jucând în jurul feciorelnicului Luceafăr de seară. Își lipi urechea de stup și auzi parcă cum crește mierea în fagure, cum matca își leagănă ouăle de aur, cântându-le, cum trântorii într-un dolce far niente amestecă chipul zilei de ieri, cu al celei de azi și cu cel al clipei când vor fi aleși de matcă să o însoțească în iatacul ei regesc pentru noaptea de miere. I se păru, sau chiar harnicele albine își tremurau prin somn aripile transparente visând la râuri de polen? Primii stropi reci și repezi începură să cadă din înalt. Ridică privirea și observă că stelele se ascunseseră toate de ploaie în peștera cerului, semn că era vremea ca și oamenii să tragă obloanele somnului peste ferestrele sufletului lor și să viseze. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate