Tu ești dincolo, faci cafeaua. Eu stau întins, cu ochii fixați într-un punct din tavan, de vreo zece minute, cu dinții strînși, cu mîinile adunate la ceafă și visez cu ochii deschiși și cu multe, multe detalii cum mă cert cu tine. Nu știu exact de la ce ne-am luat, visul a fost cam neclar la-nceput, parcă ai facut ori ai zis tu ceva de neiertat, ori n-ai zis dar ai avut o atitudine plină de superioritate și m-ai enervat și-atunci ți-am zis vreo două vorbe cu miez, mi-ai răspuns și tu că doar nu ești vreun înger, unii prieteni susțin chiar că dimpotrivă, că eu adică nu te văd cum ești cu adevărat fiind orb la defectele tale. Sînt tare curios ce ți-or fi zis ție despre mine prietenii ăștia buni. Aud un vîjîit în urechi și mi se zbate și-o pleoapă, tot de nervi evident, maxilarele mă dor și ele de la atîta strîns iar noi doi din gîndul meu ne certăm mai departe, pe un ton din ce în ce mai strident, am trecut amîndoi la vorbele grele deja, alea care lasă urme și nu se uită ușor.
Un fluture de noapte se zbate în capcana lămpii din tavan, lumina filează și-mi atrage atenția. În mod automat îmi sincronizez respirația cu ritmul de zbatere al fluturelui. La început se zbate continuu, apoi în etape din ce în ce mai rare și mai scurte, pe măsură ce moare. Iradiat, peste ceilalți.
Chestia cu respirația a funcționat, sînt perfect calm acum iar cearta virtuală s-a împrăștiat precum fumul unei țigări călcată în grabă, nu i se mai vede jarul deloc, a ajuns doar o chestie albă și plată cu un capăt pîrlit, un chiștoc pe trotuar.
Cînd vii cu cafeaua proaspată te primesc cu un zîmbet larg, plutesc acum în serenitate și veselie și asta se vede, te-nvălui și pe tine în zimbetul meu cald, profund, inexplicabil. Te simt cum te deschizi ca o floare în fața veseliei mele.

Să știi că fluturele ăla era un înger de fapt, s-a sacrificat pentru noi, pentru seara noastră reușită. Cred că miine voi face curat în capcana mea de îngeri, s-au adunat mulți acolo și cam blochează lumina.