În acel august vara sfâșiase ca într-o ceartă conjugală cămașa imaculată a cerului, îmbrăcându-se brusc în toamnă, spre disperarea pescarilor locului. Numai soarele, palid ca un fluture de noapte, mai stătea agățat ca o mătanie pe încheietura amurgului. Puiul acela de toamnă ca în joaca unui copil ce încă era amestecase culorile ce se cerneau pe fața parcă stinsă a apei cu amintirea zilelor toride, când inima mării, puternică, străveche, ca și timpul ce îi măsura în lung și în lat valurile, se umplea dimineața de plasele argintii ale bărcilor pescărești. Mirajul verii, melancolia pe care marea o resimțea ori de câte ori carene mici, ori corăbii mari îi mângâiau pântecul fertil, se transformase deodată într-o blândă ieremiadă, vinețiul toamnei și paloarea unei tristeți incomensurabile zăvorând sub lacăte de sticlă fumurie întinderea apei, memento pentru aripa căzută a clipei trecute.
Și acest lucru îl simțea straniu și dureros de trist în inima sa Eitan. Atât de puternic era legat de marea fumegând de dorul verii, atât de mult datora zbaterii ei legănate, că ori de câte ori simțea sub genunchiul bărcii sale siguranța țărmului, cădea pe nisipul umed și îi mulțumea, psalmodiind vechea rugăciune învățată într-o copilărie de mult pierdută, furișată pe lângă acele case de pescari pitice, îngropate parcă în nisipul aburit de alge și scoici multicolore.
Ar fi vrut Eitan să roage vara să mai stea pe zulufii de spumă ai mării sale, să zăbovească ireal încă un anotimp, deși știa că nimeni nu putea schimba cursul vremilor. Cu acest gând vâsli preț de câteva clipe ca să atingă malul izbăvitor, mal pe care-l visa noapte de noapte, uneori atât de departe, ca un miraj al deșertului, ce-l osândea în vis la un periplu etern pe marea cea mare. Mâna lui se încleștă pe vâsla de lemn încărcată de anii celor din stirpea lui, care ca și el căutaseră mântuirea pe mare. Cânta un cântec vechi, când zări pe stânci trupul acela zeificat al poetesei Naim de la curtea regelui Moab. Venise regele să-și vadă supușii de la sud de împărăție, deși știa că lumea pestriță a pescarilor nu avea ce să-i ofere. Venise poate din curiozitate, din prea mult plictis al curții sale, obedientă și pusă mereu pe cleveteli meschine, venise poate dintr-o chemare a mării, chemare pe care întinderea de ape o face etern bărbaților lumii, indiferent de rasă și poziție socială...
Înconjurat de o camarilă deșuchiată, singura rază de lumină din jurul regelui părea să fie poetesa Naim, despre care vânturile de apus aduseseră vorba că îngenunchease atâtea inimi de cavaleri câte nu reușiseră să îngenuncheze generații de strămoși ai regelui Moab în luptele crude și scăldate în sânge nevinovat sub arșița deșertului. Trupul ei mirosind a pădure tânără ațâța imaginația celui ce o privea, iar inteligența ei depășise de mult granițele în care erau închistați marele preot, sfătuitorul de taină sau clovnul favorit, recunoscuți ca mințile cele mai luminate ale regatului. Avea poetesa un fel ciudat de a privi oamenii din jur, mai ales bărbații, o lumină fantastică te țintuia, făcându-te mic și neânsemnat, indiferent de aura socială pe care o posedai, glasul ei indica forță și te îndemna să te supui, asemenea unui animal de pradă hipnotizat de dresorul care-l domină psihic. Acolo, pe stânci, când o zărise Eitan, i se păruse o zeitate coborâtă din cer ca pentru a se odihni, întinsă pe pietrele ude, brăzdate de valurile mici, ce-i udau timid îmbrăcămintea de mătase purpurie, lipind-o de conturul delicat al picioarelor, care atingeau în răstimpuri apa într-un joc ireal al degetelor ei, care se alergau parcă cu peștii minusculi și amăgitori. I se părea lui sau și marea se prinsese în acest joc, lacomă să o atingă, să-i simtă tremurul corpului sub aura străvezie a apelor răcoroase, tandre, care desenau volute pe stâncile devenite pat mirific pentru poetesa regatului?
Eitan sări din barcă și se opri încurcat, târând după el plasele argintii, ce respirau parcă prin branhiile prăzii bogate din acea zi. Nu mai zărise până atunci pe plaja aceea mereu pustie a satului lor o făptură atât de delicată, de fin îmbrăcată, simpla privire aruncată pe cămașa lui cadrilată și pe pantalonii săi largi, din piele de delfin, etalon comun tuturor celor de teapa lui, făcându-l să se simtă ca oricare dintre săracii de pe ulița satului. Prin aer plutea un parfum ce-l amețea, dar care-i ațâța simțurile sub briza ce începuse să plutească ca un pescăruș în derivă dinspre larg, un parfum tainic pe care el nu-l mai respirase niciodată și nu se mira că marea, deosebit de sensibilă cum o știa, tremura în matca ei, sensibilizată parcă de mirifica aură a clipei de seară parfumată atât de discret. Eitan lăsase să-i cadă din mâini plasele bătrâne, își suflecase mânecile largi ale cămășii, ca și cum s-ar fi pregătit să se apuce de o treabă foarte serioasă și porni timid spre stânci, știind că altă cale spre căsuța sa nu avea. Trebuia să-i dea măcar binețe, altfel proverbiala ospitalitate a satului lor ar fi fost vorbă aruncată în vânt. Când o zărise cu câteva zile în urmă, înconjurată de cavalerii aceia trufași de la curte, oprindu-se ca un copil încântat în fața bazarelor din piața mare, simțise în inimă lama rece a acelui sentiment ce crucificase generații de bărbați ai neamului său, transformându-i în îndrăgostiți. Noapte de noapte o zărise în visele sale, când suavă, când un pic tristă, dar era ea, poetesa, femeia la care nici nu visa să ajungă vreodată atât de aproape, sub vinețiul cer de toamnă, coborât ca și ea parcă din timpuri imemoriale. Nu apucase să facă primii pași că Naim se întoarse spre el, ridicându-se leneș de pe patul de alge.
- Ai vrut să mă ocolești și să îți vezi de drum? îl iscodi ea cu privirea, care, dacă ar fi zburat într-o dimineață peste mare, ar fi văduvit întinderea-i de aripa pescărușilor, ce s-ar fi aruncat în adâncimea ochilor ei. Spune, greșesc?
- Noi, cei din partea locului, suntem obișnuiți mai mult cu singurătatea și cu tăcerea, marea ne-a învățat că vorbele multe aduc cel mai mare rău oamenilor Nici ea nu vorbește și totuși cine are glasul mai limpede ca al ei?
Priviră amândoi zarea în tăcere, fiecare cu gândurile lui sub platoșa cerului de august. Timpul se oprise parcă din zbaterea lui, țintuind clipele pe întinderea apei ce abia se mai prelingea spre un țărm obosit de valurile ce de veacuri doreau să-l cucerească cu venirea fluxului, retrăgându-se apoi, parcă dureros, spre adâncurile refluxului ce le voia numai pentru el în larg.
Poetesa apucă lyra și începu să cânte. Cerul se umplu de un glas asemenea sirenelor pe care nu o dată Eitan le auzise chemându-l spre largul ucigător. Se împotrivise mereu chemării lor, răsucindu-și privirea spre țărmul pe care-și lăsase la plecare dis de dimineață visele, luând cu el numai speranța de a se întoarce teafăr la mal. Mereu reușise să scape de amăgitoarele glasuri, respirând aerul viu al întoarcerii, așteptând cu nerăbdare să simtă sub talpă nisipul tare și sigur, dar acum acest glas nefiresc îl purta parcă spre alte lumi, necunoscute, golindu-l de puterea pe care numai marea i-o împrumuta mereu, lovindu-i venele tinere, sălbatice, cu clopote mari de cântec și cuvinte ce agonizau sub orizontul macerat de marea fantastică. O privea pe Naim, îi zărea ochii de felină cum urmăresc traiectoria ultimului pescăruș, știa că aceste clipe au unicitatea lor și el nu se va mai întâlni cu ele niciodată, de mâine caravana regală îndreptându-se spre alți supuși și spre alte orașe, simțea cum o dulce istovire îi cutreieră mușchii, relaxându-l, ca și cum un ser latent l-ar fi străpuns lasciv și tandru în același timp, și închise ochii. Mirosul algelor putrede, amestecat cu parfumul de santal al trupului poetesei se ridica prin aburul dens al aerului. Simți cum îl mângâie un stol de cuvinte plămădite de glasul ei nefiresc de cald: „Va trebui să-ți lași barca și plasele argintii, să izgonești marea din inima ta ca pe o slujnică frivolă, și să te îndrepți spre curtea regelui Moab, dacă vrei să cunoști fericirea. Știu, știu că nu ai fost niciodată fericit!”
Ar fi vrut să-și descleșteze buzele crăpate de vântul septentrional și să strige cu disperare: „Nu-i adevărat! Am fost fericit, nu o dată, de multe ori, dintotdeauna! Marea mi-a dat acest sentiment, ori de câte ori m-am înapoiat cu barca plină, teafăr, trudit, dar fericit!”
Simții două degete catifelate apăsându-i buzele, condamnându-le la o nedreaptă tăcere și glasul ei îi cântă iar: „Totul nu a fost decât o părere, voi, bărbații, măsurați fericirea în atât de puține cuvinte și o rezumați la lucruri atât de banale, încât nu veți ști niciodată cum este să fii într-adevăr fericit!”.
Ar fi vrut să-i spună atâtea lucruri, într-adevăr simple, dar sincere pentru el, un biet pescar, dar își dădu seama, privind-o, că nu o va putea convinge de asta niciodată. Fiindcă pentru ea fericirea însemna altceva, cu totul altceva, ținând cont de lumea din care venea. Murmură atunci ca pentru sine, știind că ea îi va auzi mărturisirea: „Nu voi putea găsi fericirea în alt loc, oricât aș căuta-o. Menirea mea este să ridic din maluri trupuri noi de bărci, să pescuiesc și să țes năvoade. Asta numesc eu fericire. Am să-ți povestesc ceva, un lucru pe care nu l-am mai spus nimănui, căci știu că mâine vei pleca cu regele tău mai departe...Nu știu de ce am încredere să-ți mărturisesc un lucru atât de drag inimii mele, dar poate fiecare istorioară din viața noastră își are o clipă a ei de sinceritate, când trebuie să ardă, să iasă în lume, taină a sufletelor. Este un lucru la care țin ca la viața mea, și nu aș vrea să râzi de mine!”
O privi așa cum dimineața privește întinderea nesfârșită a mării și Naim îl simți pentru o clipă destins. I se părea că demult, tare demult, poate într-o altă viață, mai retrăise aceste clipe, că acest bărbat umil, dar atât de sincer, o mai subjugase cu neastâmpărul ochilor lui acolo, la marginea mării, că despărțirea de el fusese dureroasă, că undeva rămăsese o rană care nici azi nu se vindecase, ca o dulce durere, pe care o porți cu tine toată viața, ca pe o cruce zidită din întrebări nerostite și din răspunsuri așteptate în zadar. Poetesa respiră cu nesaț aerul înserării prin care vălătucii moi de spumă și de sare se amestecau la mal cu mireasma scoicilor defuncte, aruncate obol nisipului de marea capricioasă.
„Am crescut fără mamă, își începu Eitan povestirea, a murit la nașterea mea și tata m-a îngrijit, așa cum poate și știe un bărbat rămas singur cu marea. Printre plase și pești, rame de lemn cicatrizate de ape și vreme, între un drum și altul pe ape. Învățasem la șapte ani rosturile pescarilor, vechi de când lumea. Știam să cercetez marea, să o ascult, ca să știu în ce toane este. Uite, și acum, a auzit tot ceea ce mi-ai propus să fac, să o părăsesc, să uit de ea și să plec în căutarea a ceea ce tu numești fericire. O simt cum bolborosește în străfunduri, cum îmi cercetează inima, adânc, ca și cum ar vrea să știe dacă toate cuvintele tale mi-au pătruns cu adevărat în suflet, dacă m-am hotărât să plec...O, dacă ai ști cum simt prin toată ființa mea neliniștea care o apasă, aș vrea să o pot cuprinde cu brațele, să o strâng la piept, ca pe o ființă care m-a ținut în viață, m-a făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, căreia îi datorez totul și să-i șoptesc că niciodată nu voi putea să o trădez!”
Naim îl privea întrebătoare, neputând pricepe cum poate un om considera o biată întindere nesfârșită de ape ca fiind totul pentru el,cum poate acest pescar să tânjească după mare, așa cum nebunii îndrăgostiți au tânjit peste ani la sufletul ei. Eitan îi surprinse privirea, se întoarse spre mare și zise: „ Cu câteva zile înainte să împlinesc șapte ani, bătrânul m-a luat cu el în larg, la pescuit. Părea mai încordat ca niciodată, în ultima vreme devenise morocănos, mai tăcut ca de obicei și știam și cauza acestei stări, neobișnuită pentru el. De o bună vreme o visa pe mama, noapte de noapte, palidă, îmbrăcată în rochia albastră pe care o purtase când își uniseră viețile la. Îl întreba dacă are grijă de mine, dacă m-a învățat rostul mării, și dacă se va face luntre și punte pentru a mă da la școală să învăț, ceea ce nimeni din neamul nostru nu făcuse niciodată. Tata îmi povestea mereu acest vis și eu îl linișteam, spunându-i că tot ceea ce mama dorise bun pentru mine el făcuse deja, simplul fapt că mă învățase totul despre mare fiindu-mi de ajuns. În acea dimineață ne-am spus rugăciunea de plecare și am ieșit pe mare, convins și eu ca și tata că cineva mai presus de toți și de toate ne orânduiește căile pe mare și în viață. Soarele se ridicase pe cer de-a bușilea, ca un copil trezit din somn, cu ochii cârpiți încă. Marea însă mi se păruse de când am plecat leșioasă, neprietenoasă, indiferentă parcă la zbaterea ritmică a vâslelor noastre. Nu mă înșelasem niciodată, căci între mine și ea exista un pact tăcut, știut doar de mine și de tata, dezvăluit de bătrân când și-a dat seama că începusem să înțeleg rosturile lumii. Imediat după naștere și moartea mamei, mă luase cu el pe mare și acolo, în larg, făcuse cu ea legământ de apă și sânge: „Stăpâna mea, se rugase el mării, tu cea care zi de zi te înduri de osteneala brațelor mele, tu cea care îmi ști rostogolirea sufletului printre stelele arzânde de dorul tău, vreau să fac cu tine azi un legământ sfânt. Eitan este tot ceea ce mi-a mai rămas pe lume. Înainte să mă bucur dimineața că te văd pe tine, maiestuoasă și puternică, mă bucur de gânguritul lui tainic, care mie nu-mi spune nimic, dar care poate ție, ca mamă bună îți poate spune multe. Singur nu pot să-l cresc, fiindcă sunt un bărbat puternic pe mare, dar slab și neândemânatic pe uscat. Þi-l dăruiesc ție, apără-l, învață-l să se păzească de pericole, de leviatanii întunecați ai adâncului tău, învață-l să fie fericit!”. Așa făcuse bătrânul atunci, de aceea simt azi ceea ce nimeni nu a simțit poate vreodată pentru marea cea mare. O iubire de fiu, nelegitim, dar poate de aceea o iubire atât de puternică, căci mă simt legat prin mii de fire nevăzute de destinul ei. Din această pricină, în dimineața când împlinisem șapte ani simțisem acolo în larg că pentru prima dată marea ne era ostilă Am încercat să-i spun asta bătrânului, dar mi-a zâmbit, parcă amar, m-a bătut pe umeri, ca pe un tovarăș de năvod și mi-a zis: „Niciodată să nu mai spui așa ceva despre mare!” Am ajuns la locul unde arunca zi de zi năvoadele, loc sfânt pentru tata și darnic în pește. A aruncat plasele și i-am zărit chipul încordat și luminat la răstimpuri de oglinda apelor în care soarele de iulie se aruncase beat de fericire. Năvodul puternic, țesut cu o seară înaine cu grijă se scufundă în apa limpede și barca se roti de două ori în loc.
„Semn rău, spuse bătrânul, privind spre cer. Niciodată nu s-a învârtit de două ori. O singură dată îi era de ajuns năvodului să se țintuiască locului. M-am aplecat peste barcă și am atins apa leșioasă, inertă, zâmbindu-i. Din străfunduri nu mi-a venit nici un răspuns. Marea plecase parcă de acasă și lăsase ușa încuiată, barca plutind parcă pe un scut rece, ostil, amenințător. M-am uitat la tata și cred că a înțeles ce se întâmplă. Și-a prins obrajii supți de soare în palme, a închis ochii așteptând. Am simțit năvodul respirând o dată, năvalnic, trăgând a greu, apoi o zbatere ușoară a bărcii spre afund. Dar nu era peștele. Soarele se ghemuise de frică în spatele unor nori fumurii și tăcea. Marea își încrețea fruntea vineție și un vânt tăios ne atinse obrajii. L-am rugat din ochi pe bătrân să renunțăm, dar fără folos. Mâinile lui puternice ca niște catarge, cu venele umflate, gata să dea pe-afară, ca niște pâraie învolburate, se tulburaseră și ele de clipa ce ne înconjura amenințătoare. Strânse marginea bărcii cu încrâncenare, semn de neâncuviințare față de cererea mea nerostită. Marea sparse două valuri de carena bărcii și dinspre larg un fum cenușiu se rostogolea spre noi din gâtlejul de scorpie înfuriată al cerului, călcând sub copitele lui ridurile din ce în ce mai adâncite ale feței mării.
„Tată, am strigat eu, ridicându-mă în picioare, tată, te rog, să plecăm!”
„E prea târziu, fiule!” rostise el, cu brațele căzându-i pe genunchi ca aripile unui albatros obosit, sfâșiat de furtună. Pentru prima oară de când ieșisem pe calea apelor îmi era frică. Tata s-a ridicat în picioare și cu o voce înspăimântătoare a strigat: „Ești ca orice femeie, rea și perfidă, necruțătoare! Þi-am adus acum câțiva ani un fiu și l-ai primit. N-ai spus nimic, fața ta era binevoitoare și valurile tale au acceptat ofranda mea. El înseamnă totul pentru mine, așa cum până acum o vreme a însemnat Miriam, mama lui, de care ți-am povestit de atâtea ori în clipele noastre de singurătate și taină, când mă ascultai blândă și înțelegeai parcă durerea mea. Legământ am făcut cu tine, legământ de apă și sânge. De ce nu m-ai luat altădată, când cutreieram singur, eu și gândurile mele, pe întinderea ta? De ce tocmai acum? De ce cu el? Blestemată să fii în veci, iar furtuna pe care ne-o pregătești nouă să te bântuie veșnic și să nu-ți dea liniște!”
Atunci ochii mei, mintea mea plăpândă, trupul meu neajutorat, realizaseră că între tata și mama mea adoptivă, marea, se săvârșea un ritual dureros, străin mie, dar atât de comun oamenilor maturi. Din străfunduri marea ne furase plasele, ducându-le pe spinarea chiților săi cine știe pe ce alte maluri și mi se părea că-i răspunde bătrânului prin hula tot mai amenințătoare care ne acoperea glasurile deznădăjduite.
„Ghemuiește-te sub banca din prora, îmi porunci bătrânul. Să nu te miști de acolo! Nu o să ne învingă ea pe noi...!”
Nu-și termină cuvântul când un val necruțător mătură barca, simții biciul rece cu care marea își îndemna bidivii de valuri și așteptam răbufnirea celui de al doilea val. Glasul bătrânului, ca o provocare, se ridica peste ape din ce în ce mai puternic și, în același timp, marea răspundea tot mai amenințătoare împotrivirii lui, nemaiântâlnită pentru ea până atunci. Apoi o liniște nefirească a umplut locul și într-un târziu am deschis ochii. Bătrânul meu nu mai era. L-am strigat speriat și am privit înspre mare. Valurile uriașe se îndepărtau cu un șuierat straniu spre larg. Știam că marea își luase obolul. Auzisem despre asta la focurile pescărești de pe mal, în nopțile de vară cu lună plină, când se spune că se deschid cerurile, de unde coboară povești nebănuite despre mare, oameni, stele și luna care le împărățește pe toate, dar numai cei cu sufletul senin le pot auzi, înțelege și învăța pentru a le transmite mai apoi ca pe niște porunci tainice, pe care imensitatea nopții de vară le dăruiește celor aleși. Știam că bătrânul plecase ca un vis, ca o șoaptă pe care marea o va purta pe spinarea delfinilor singuratici până pe alte țărmuri, sub faruri străine și pierdute în negura nopții. L-am strigat sfâșietor, dar glasul meu s-a lovit de indiferența mării ieșită din fire de vorbele bătrânului meu.Un foșnet de valuri îmi ajunse la urechi, părea că marea îmi vorbește prin sute de buze nevăzute de apă, că mișcarea ei și-a pierdut din tărie, din ură, că se topește într-un cântec adormitor. Puterile mă părăsiseră, ca și gândurile, și am închis ochii, așteptând hotărârea mării. Un glas mă striga parcă de peste ape. Convins că aiurez din cauza clipei de soroc, care-mi asfințise poate, am deschis doar ochii sufletului, căci se spune că atunci când vrei să vezi adevărul, să-l cauți cu ochii sufletului tău. Am privit cu teamă, era pentru prima dată când sufletul meu își deschidea ochii spre lume și am zărit un bărbat care călca ușor pe ape, ca și cum ar fi plutit. A vorbit mării, dar ochii sufletului meu nu puteau înțelege vorbele lui luate de vântul amiezii, iar marea s-a liniștit. I-am surprins privirea blândă, dar atât de tristă, și am întins mâinile spre el ca să i le sărut, așa cum faci din respect pentru omul care ți-a salvat viața. „Nu acum, nu acum trebuie să mă cunoști, va veni și vremea aceea! mi-a spus el. Acum m-ai văzut cu ochii sufletului, va veni ceasul să o faci și cu ochii tăi albaștri și senini!” Mi-am închis ochii sufletului, căci nu departe de barcă se auzeau glasuri de bărbați, strigându-l pe tata, și nu voiam ca alți oameni să-mi cunoască sufletul, încă neștiutor și lesne supus greșelilor.. Erau pescarii din sat, care știau că bătrânul meu ieșise cu mine în larg și care m-au dus teafăr la mal”.
Naim părea tulburată de povestea lui Eitan, deși în suflet purta pecetea neâncrederii față de toată această poveste și mai ales față de finalul ei neașteptat și nemaiântâlnit.
- Ascultând această poveste cred că ești obligat să o părăsești acum, să încerci să îți găsești fericirea în altă parte. Știu că ea te așteaptă undeva! Poate chiar la curtea regelui Moab! Știi ca și mine că această trecere a regelui prin satul tău nu este întâmplătoare. Ca și în alte sate de pescari caută meșteri neântrecuți în construirea corăbiei cu care visează să facă ocolul lumii. Și cine nu a auzit de Eitan, din latura de sud a împărăției și de desăvârșita lui artă de a scoate din lemn adevărați chiți plutitori pe ape? Regele vrea ca eu să te conving să vii la curtea lui. Asta este un fel de a spune, căci știi și tu că dorința regelui este ca și destinul: nu i te poți împotrivi, orice ai face...!
- Dar tu, tu, poeteso, tu ai găsit vreodată fericirea, de vrei să mă facă să cred că ea ar exista și în alte locuri și s-ar ascunde și sub alte chipuri? Știi cum arată?
La auzul întrebării acesteia Naim se întristă, neștiind dacă să-i răspundă că încă nu știe ce este fericirea. Pe care nu o găsise nici în spatele ușilor dormitoarelor ei, tapițate cu mătase adusă tocmai din China, acolo unde se dezbrăca de sentimente, rămânând o simplă femeie cutreierată de simțuri ca marea de alizeul de seară, nici în moliciunea alcovurilor, adumbrite de lenjeria grea de brocart amăgitor, ca și plăcerile carnale, trecătoare, ce se mistuiau amăgitor, nici măcar în lyra ei care răsuna seară de seară la serbările în care Moab era neântrecut.
- Ce fericire pot găsi eu într-un oraș crescut din dunele de nisip și unde strălucirea mării nu calcă niciodată! cutezase Eitan să se apere de îndemnurile poetesei la a părăsi tot ce însemnase viața sa.
- Ai să vezi că nu este așa! Regele are corăbii multe, ca cea cu care am venit pe țărmul tău. Vei vedea vase și bărci cum nu-ți poți imagina că există vreodată! Și, cel mai important lucru, alături de alți meșteri vei fi zi de zi lângă călcâiul mării, acolo unde vei ridica o corabie care va duce cu ea pe toate întinderile de apă ale lumii gândurile și sudoarea palmelor tale. Vei fi acolo, în port, lângă marea ta cea mare, ai să-i auzi glasul când se va minuna de măiestria mâinilor tale și vei simți un fior în inimă atunci când pusă pe linia de plutire corabia ta va îmbrățișa marea, ca un logodnic sfios, nerăbdător să-i simtă atingerea.
Și pescarul umil și sărac, Eitan, fu atât de impresionat de cuvintele poetesei, încât, ca orice bărbat, se încrezu în spusele femeii și acceptă, dar numai cu o condiție. Dacă nu va putea descoperi la curtea regelui fericirea, poetesa va fi obligată să se întoarcă cu el aici, în satul sărac de la marginea mării, căci nu pentru corabia ce trebuia ridicată acceptase el să țeasă un alt fir al vieții sale, ci pentru că spera ca la curtea regelui să simtă poate pentru prima dată gustul și atingerea de jad a trupului poetesei, care-i furase clipa marină pentru a o transforma în dună de foc nisipos.
Eitan mai privi o dată întinderea de ape, ca pentru a aștepta de la ea un răspuns, dar aceasta tăcea, deși în înțelepciunea ei marea știa că nu e bine să asculți niciodată de glasul inimii, atunci când ecoul lui se tulbură în ochii unei femei.


***

Orașul regelui Moab, petrecerile somptuoase de la palat, dormitorul său îmbrăcat în mătase venețiană, oglinzile scumpe de Anatolia, portul și imaginea de pescăruș țesut din lemn a viitoarei corăbii nu-l puteau scoate pe Eitan din starea de melancolie în care părăsise marea sa. Nici dunele de nisip, ca niște cocoașe ancestrale pe spinarea deșertului, nici caii iuți, sângerând smarald pe întinderile pustii, nici chiar întrebările iscoditoare pe care tinerele de la curte i le puneau poetesei despre originilea lui, nimic nu putea să-l facă să uite calea de apă pe care o părăsise, amăgit de câteva vorbe meșteșugite. Crezuse că aici, la curte, prietenia lui cu Naim, începută pe malul stâncos al plajei sale, pentru care părăsise scâncetul duios al mării, va căpăta alte simboluri, că inimile lor vor rezona într-un fel sau altul pentru a-i apropia, dar inocența lui primitivă, de om al apelor, îi fusese spulberată de mai marele gărzii palatului, care-i strecurase la ureche într-o seară niște vorbe, care îi alungaseră din gând orice iluzie privind apropierea lui de poetesă, aruncându-l în fântâna seacă a deznădejdii. „Pescarule, de ce crezi că poetesa nu acceptă în jurul ei lamă de sabie sau copită de cal roib? Nu pricepi ori nu vrei să vezi că Naim este atrasă de purpura din ochii tinerelor de la curte...Ce ai sperat venind după ea aici, părăsindu-ți satul și vatra? Nu știai de escapadele ei nocturne în compania fecioarelor din regat?” Pentru Eitan aceste vorbe însemnară sfârșitul, căci niciodată nu și-ar fi putut imagina că între două femei pot exista și alte relații decât cele de prietenie pură. Acolo, în satul său, lumea se rostuise în matca firescului, nimic nu îndrăznea să tulbure obiceiurile locului, iar relația dintre un bărbat și o femeie era sfântă. Niciodată femeile locului nu se temuseră de adulterul bărbaților lor. Singura femeie cu care aceștia puteau și aveau voie prin tradiție să aibă o relație extraconjugală era marea, întinderea ei de nestemat și oglinzi. Femeile știau că marea este pură, mai pură decât toate făpturile pământului, de aceea iubirea soților lor pentru întinderea de apă era considerată ca un lucru firesc și natural, zidit din vechime pe sub casele pitice și înțepenite în uitarea nisipului. De aceea, la ceas de cumpănă, seară de seară, Eitan încăleca pe roibul primit de la Naim și se ducea pe țărm, să admire marea, noaptea, chiar dacă o părăsise doar de câteva clipe după munca istovitoare de peste zi. Numai acolo se linișteau glasurile din trupul lui, care îl mustrau pentru hotărârea luată de a părăsi crugul apelor, pentru iluzia unei iubiri care nu va tremura niciodată pentru el în serile cu lună. Noua corabie a regelui, care putea fi la nevoie fortăreață de luptă, vas comercial sau de agrement stătea acolo ca un semn al orgoliului omenesc care din veacuri a vrut să cucerească distanțele și timpul și Eitan știa că peste câteva luni ea va primi botezul apei și va pleca spre zările unde nici glas și și nici mirare de om nu ajunseseră vreodată. Simțea însă atunci când atingea cu tălpile-i fierbinți de crupa bidiviului, pe care-l cravașase în deșertul străbătut până la mare, că apa nu îi acorda nici cea mai mică atenție, că îl ignora, punându-l în rând cu toți anonimii ce forfoteau în portul aprins de febra încheierii punții superioare, Moab dorind ca până la Saturnalii corabia să fie pusă pe apă. Această sărbătoare fusese adusă aici de guvernarea romană, care-l venera astfel pe Saturn, zeul italic agrar, de obârșie arhaică, poate etruscă, zeu ce era protectorul holdelor și semănăturilor. Sărbătoarea dura o săptămână, era plină de ospețe și bucurie, petrecere și bună dispoziție, Imperiul Roman, care ajunsese dincolo de granițele regatului lui Moab, impunându-și astfel ca peste tot tradițiile și folosind orice prilej pentru a-i convinge pe localnici de însemnătatea sărbătorilor lor. Pe Eitan toată vânzoleala din port îl obosea, el era obișnuit ca marea să fie numai a lui, să nu împartă cu nimeni frumusețea și taina ei, așa că ori de câte ori se întorcea de acolo, o tristețe din ce în ce mai adâncă i se întipărea pe fruntea plină de gânduri. Așa era și în seara când la înapoiere intrase într-o tavernă să își mai înece amarul. Se așezase la o masă, într-un colț, căci îi plăcea să privească fizionomiile ce se perindau prin fața tejghelei soioase din lemn, unde rând pe rând comenzile rostite cu voce tare încălzeau inimile oamenilor cu amăgirile pământului care fuse rodnic în anul ce trecuse. Își pusese pe genunchi tunica pe care Naim i-o cumpărase din bazarul orașului și rămăsese într-un tricou care îl aducea mai aproape de vechea-i îndeletnicire de pescar. Deodată, de masa sa se apropie un tânăr cu o barbă neângrijită, cu o privire de smoală, care-i șopti la ureche, privind în același timp precaut în jurul lor: “Ihtys!” Eitan se întoarse spre el întrebător, să vadă dacă nu cumva tânărul îl confundase cu altcineva, dar acesta și mai insistent îi trecu o mână pe după umeri șoptindu-i precipitat același cuvânt de mai înainte, temându-se ca nu cumva ecoul glasului său să se piardă înspre latura aglomerată a tavernei, de unde ochi cercetători și dubioși îi fixau neântrerupt. Dar acel cuvânt îi era necunoscut lui Eitan, care se întreba în sine cu cine îl confundase străinul și de ce îl strângea pe după umeri cu o tărie care ar fi trebuit să însemne că acel cuvânt trebuie să aibă o anume semnificație pentru el. Tânărul văzând uluirea de o clipă a lui Eitan îi puse mâna pe antebrațul pe care acesta avea tatuat un pește marin, în două culori vii, nestăpânite de trecerea vremii, împungând cu degetul desenul, ca pentru a-și întări mesajul pe care voia să i-l transmită. Eitan se ridică brusc, amintindu-și că Naim îl sfătuise să nu se lege în vorbă cu străini, regatul, mai ales acum sub stăpânirea romană, fiind un viespar de răutăți și de oameni periculoși. Ieși tulburat din tavernă și nu se dădu prins somnului până ce nu avu o clipă de singurătate în compania poetesei.
- Am fost în seara asta la mare, îi spuse el cu aceiași tristețe în glas, cu care o făcea ori de câte ori Naim se interesa de cum își petrecuse ziua. Cred că m-a uitat definitiv, n-am mai simțit nimic din fiorul care mă străbătea când intram sub unda ei.
Naim surâse ca de obicei, gândindu-se că făcuse o mare greșeală când îl smulsese din rostul său pe Eitan, care dacă ar fi trăit trei rânduri de vieți n-ar fi putut fi fericit în regat.
- La întoarcere m-am oprit la tavernă. Acolo un tânăr ciudat a venit lângă mine și mi-a spus doar atât: ”Ihtys!” Nu o dată, ci de două ori. Apoi mi-a arătat tatuajul meu de pe antebraț. Ce poate fi asta?
- Trebuie să ai grijă! În regatul nostru s-au refugiat de frica persecuțiilor mulți creștini…
- Creștini?
- Da, o sectă care crede într-un prooroc, despre care ei zic că le-a fost Împărat...
- Cineva mai mare decât Moab?
- Cu siguranță, din moment ce ei îl numesc pe el Împărat. Creștinii se întâlnesc pe ascuns în case tăinuite, pe al căror perete apare desenat un pește, exact ca pe brațul tău!
- Ihtys...ihtys... ce înseamnă acest cuvânt?...
- În greacă înseamnă pește, dar creștinii i-au dat un sens esoteric, adică secret, semn tainic de recunoaștere între ei, căci fiecare literă a acestui cuvânt formează în limba greacă un simbol drag creștinilor: Iisus Hristos, Fiul Domnului Mântuitor...
- Și cine este acest Hristos?
- Împăratul în care ei cred...un om simplu, tâmplar, dar care a făcut pentru ei multe minuni și, culmea, a avut ucenici oameni ai mării, pescari simpli ca tine...pe care se spune că i-a luat de lângă năvod și i-a făcut pescari de oameni...
- Cum adică pescari de oameni?
- E prea greu de explicat...nu ai înțelege prea multe și, oricum, tu vei rămâne pe veci ceea ce ai tăi au fost pe veci...simpli pescari...!
Din acea seară Eitan se aprinsese la gândul că într-o zi va putea afla mai multe despre acei oameni ce-și zic creștini, despre împăratul lor și mai ales despre pescarii-ucenici, pescari de oameni. Așa că de atunci în fiecare seară intra în taverna, unde îl întâlnise pe acel tânăr în speranța unei revederi cu el. Părea că acesta intrase în pământ și cu el și dorința lui Eitan de a poposi într-una din casele tainice ale creștinilor. Dar într-o seară uitată de griji, îl zărise pe tânăr stând rezemat de tejgheaua sordidă, și se apropie timid de el, ridicându-și mâneca de la cămașă, și îi șopti: ”Ihtys!”. Tânărul îl privi preț de câteva secunde, se uită cu spaimă în jur să vadă dacă nu cumva glasul bărbatului ajunsese la urechile celor ce își pierdeau vremea în fața paharelor și când realiză că nu există nici un pericol îl luă de mână, trăgându-l afară. Noaptea îi întîmpinase cu tăcerea zidurilor orașului căzute în genunchi sub laptele negru al cerului, ici colo lătrând câte un câine pentru a-și merita bucata de pâine aruncată de un stăpân milostiv. Umbrele lor se deșirau pe spinarea caselor, lungindu-se ireal, ai fi zis că fantome venite din pustiuri le calcă pe umeri, grăbindu-se să ajungă acolo unde Eitan dorea să calce pentru prima oară. Se opriră în fața unei case cu un cat, pe peretele căreia se afla scrijelit scheletul unui pește. Eitan știa că acolo vor intra. Priviră în jur pentru a se convinge că nimeni nu le luase urma, apoi intrară unul după altul într-o încăpere unde ciorchini de oameni, vârâți unul în altul, ascultau un bătrân care le povestea ceva despre o femeie păcătoasă. Din acea seară Eitan era prezent la pildele pe care le asculta cu atenție și uneori cu emoție, dar fără să știe dacă pricepe îndeajuns sensul lor, dar se bucura când auzea că cei mai dragi prieteni ai Împăratului iudeilor fuseseră frații lui, pescarii. Nu suflase o vorbă poetesei, și poate că ar fi făcut bine dacă i-ar fi dezvăluit taina sa, pentru ca aceasta să îl oprească să mai calce pragul acelor case, în fiecare seară alta, și apoi alta. Așa însă într-una din seri, ușa camerei în care se povestea despre cinci pâini și doi pești care au săturat cinci mii de oameni, fu spulberată de un berbece în spatele căruia stăteau figurile amenințătoare ale gărzilor guvernatorului roman. A doua zi, când Naim, alarmată de lipsa peste noapte din palat a lui Eitan, începu să-l caute, unul dintre soldații gărzii îi spuse în taină că pescarul fusese prins la o întrunire secretă a creștinilor. Arena cu lei sau luptele cu gladiatori. Acestea puteau fi de acum înainte inelele destinului pentru Eitan. Naim, în ciuda trecerii ei la curtea regelui nu putu obține însă decât o palidă consolare. Eitan va intra în lupta cu gladiatori și dacă va avea soarta de partea lui va scăpa.
În arenă Eitan fu pus să lupte cu un retiar, gladiator roman, înarmat cu un trident, un mic pumnal și cu o plasă în care trebuia să-și prindă adversarul. Pescarul nu avea decât un pumnal mic, atât de inofensiv în fața arsenalului folosit de adversar. Lupta nu dură prea mult. Eitan era obișnuit cu marea și sclipirea apelor, uscatul îi dăduse mereu senzația că umblă poticnit, că încă mai este copil, înpiedicat de marile probleme ale lumii din jur. Mișcările dibace ale retiarului îl duseră în colțul arenei, unde acesta aruncă asupra lui plasa, pentru ca mai apoi să-l împungă cu tridentul care străpunse adânc trupul pescarului. Acolo în ochiurile plasei Eitan avu o revelație. Poate tot așa se vor fi zbătut și peștii pe care zi de zi îi prindea în mreaja sa, în largul cărunt al mării, așa cum trupul lui încerca fără folos să se desprindă de păienjenișul dureros și fără scăpare al plasei retiarului. Ce se auzea însă în juru-i, crescând ca un vuiet mare de ape? Nu, nu se înșela, nu mai era glasul mulțimii bete de sânge din arenă! În plasa retiarului se afla oare el, Eitan, pescarul simplu sau strămoșul străbunilor lui, leviatanul, care dimineață de dimineață înspăimânta obsesiv pe fiecare pescar, care se ruga ca acesta să nu îi iasă în cale dintre solzii strălucitori ai valurilor? Atât de tare se zbătea Eitan sau poate leviatanul ancestral, care-i pătrunsese în sufletu-i agonizant, dându-i din puterile lui nebănuite, că retiarul se trase doi pași înapoi. Pescarul simți atingerea blândă a mării lui tainice, oblojindu-i parcă rănile, glasul pescărușilor cotropiți de sclipirea undelor, amestecat cu cel al sirenelor care-l chemau în larg, acolo unde marea se deschisese acum ca o carte, în care el, pescarul umil, putea citi fără putință de tăgadă viitorul. Îi apăru în fața ochilor, din care viața i se scurgea picătură cu picătură, așa cum se scurge mireasma roșie dintr-o rodie coaptă sub lama rece și lacomă a unui cuțit, îi apăru bărbatul acela care-l scosese din ghearele valurilor atunci, sub furtună, când împlinise șapte ani și-l pierduse pentru totdeauna pe bătrân. Acum ochii sufletului său erau închiși și îl zări cu albastrul din arcul ochiului său, nestingherit de soare, așa cum îi prorocise acesta atunci. Bărbatul avea în mâini doi pești și cinci pâini pe care le aruncă mării lacome. Din adâncuri năvăliră peștii câți marea i-a avut vreodată, care mistuiră pâinile și cei doi pești care erau parcă făcuți din aur. Și marea se trase înapoi, pe fundul ei fiind așezat acum trupul încă aburind de suflare al lui Eitan. Bărbatul îi întinse mâna sa, o mână în care parcă ar fi încăput toate bucuriile lumii, care mirosea a mir și era luminoasă ca lacrima unui mucenic, și îi spuse doar atât: “Vino cu mine!”
Fericirea pe care marea i-o oferise ceas de ceas, încă de la nașterea sa, se răsfrânse acum în ecoul acelui glas, inundându-i ființa cu acea fericire fără sfârșit, pe care nimeni și nimic nu i-o va mai putea lua niciodată.
Guvernatorul roman nu mai fu nevoit să-și aplece degetul spre pământ, semnul uciderii lui Eitan, fiindcă acesta muri imediat.

***

Poetesa Naim simțea de atunci în cuget o piatră care o târa spre afunduri, amăgirea de o clipă pe care i-o oferise pescarului, atunci când îl determinase să o urmeze în regat, pentru a sfârși atât de tragic. Dar noaptea care a urmat morții acestuia i-a dat un răspuns, care îi va liniști sufletul tulburat și care o va pune pe gânduri în ceea ce privește restul zilelor sale.
Se făcea că după ce îl pusese pe Eitan în groapa de la marginea mării, ca pentru a-i îndeplini ultima legătură cu cea care-l crease și îngrijise, într-o noapte, vânturile din larg au adus o furtună năpraznică, furtună ce a dezghiocat corabia încă neterminată a regelui și a zdrobit-o de stânci, luând-o în larg pentru totdeauna. Mai mult, mormântul lui Eitan nu mai era. Marea săpase cu furie și își luase fiul nelegitim în adâncuri, pentru a-l proteja pentru totdeauna. Atunci regele Moab văzând că speranța lui plutea în derivă pe coastele îndepărtate ale regatului și mai ales că mormântul lui Eitan dispăruse, ascultase de glasul preoților săi care-i șoptiseră că la mijloc nu e un lucru curat, că acel Eitan și cu creștinii lui erau vinovați de tot ceea ce se întâmplase cu corabia regelui. Și cine îl adusese pe Eitan la curte, dacă nu poetesa Naim? Adusă în fața regeleui aceasta nici nu încercă să se apere în vreun fel, ba mai mult, când fusese învinuită că frecventa și ea casele de taină ale creștinilor, nu încercase să se apere. Atunci Moab dădu ordin să i se taie capul în piața mare a cetății. Poetesa se zvârcolea în vis, când ostașii o târâră pe eșafodul unde o aștepta ca o fecioară despletită moartea. Mulțimea cu ochii însângerați de furie la vederea sabiei călăului, care strălucea în soare, strigau cu multă mânie: ”La moarte, la moarte cu vrăjitoarea!” Când butucul îi cuprinse gâtul fin, obișnuit cu pomezile scumpe și cu mângâierea sidefie a giuvaerurilor, mulțimea parcă intrase în transă, urlând ca scoasă din minți, la așteptarea clipei când aerul se va topi sub sabia neiertătoare. Naim auzi șuieratul oțelului deasupra ei și închise ochii, căci viața nicicând nu fusese mai orbitoare pentru ea. Capul se rostogoli pe treptele eșafodului, sub glasurile înfierbântate la vederea sângelui. Dar dintr-odată mulțimea tăcu, ca la un semn magic și Naim se văzu pe o plajă pustie. Ridică privirea din nisipul tăcut și văzu lângă ea un tânăr îmbrăcat într-un veșmânt alb precum clipa. Acesta o privi cu milă și întinzându-i mâna îi spuse: “Vino, femeie...!”
Îl urmă supusă și tăcută, înfiorată de briza ce răzbătea prin crengile de lumină ale soarelui și când ajunse la mal îl văzu pe Eitan, potrivindu-și plasele lângă o barcă. Nu-și vorbiră, privindu-se ca peste timp, ca și cum o barieră de cristal i-ar fi despărțit, dar poate era numai iluzia faptului că Eitan era mort și ea vie, sub moartea visului. Urcară în barca ce avea desenat la prora un pește imens, ai fi zis că era din aur. Eitan îi arată cu mâna la orizont, acolo unde barca lor ar fi trebuit să ajungă. Pe umerii cerului de departe stătea un soare uriaș, ai fi zis că marea se va strecura în el picătură cu picătură până ce acesta o va cuprinde cu totul. Naim îl privi întrebătoare, ca și cum l-ar fi implorat să-i spună ce îi va aștepta acolo, la capătul călătoriei. “Ierusalimul cel Ceresc...îi șopti el, ...acolo unde soarele nu apune niciodată!”
Tânărul în veșmânt alb scoase din traista-i de pe umăr o pâine. A binecuvântat-o, frângând-o și apoi le-a dat-o spunând: “Gustați, și vedeți că bun este Domnul! Fericit cel ce nădăjduiește întru El!”
Naim nu cunoscuse la curtea regelui său niciodată fericirea. O întrezărise sub bătaia ritmică a vâslelor lui Eitan, acolo, pe mare și poate în minunata lui povestire petrecură sub furtună, când pentru prima dată Naim crezuse că aflase cum miroase fericirea, învăluită în aroma algelor fecunde. Ascultase la palat cum slujnicele povesteau noaptea târziu despre femeia păcătoasă mântuită de Împăratul iudeilor atunci când viața ei atârna doar de ridicarea unei pietre pentru a fi lapidată și atunci o fărâmă de fericire se strecurase în sufletul ei. Acum, luând din mâna tânărului bucata aceea de pâine putea în sfârșit să guste din fericire.
Oamenii aleargă după fericire o viață întreagă. Unii o primesc în dar la naștere. Alții luptă cu sacrificii mari pentru a-i simți atingerea. Unii o descoperă prin revelație mistică, dar toți, absolut toți vor ca ea să le adumbrească sufletul etern. Depinde de fiecare dintre ei cât de larg își deschid aripile pentru a ascunde și proteja în cuibul inimii fericirea pentru ca ea să nu ia niciodată sfârșit.