Orizont suspendat...




Timpul se scurge la nesfârșit, cu nepăsare și răceală absolută... Gândul se face călător peste amintiri și durere... Nu sânt în prezent, ci undeva, într-o atemporalitate care te-nfioară și te atrage în același timp... Pași grăbiți în urma mea: fantome ale unei alte ere, care, de fapt, n-a fost decât un banal ieri... Se-ntunecă afară și, mult mai adânc, înlăuntrul meu.. Aud cântecul buhăit al unei cucuvele: își plânge morții ei și pe-ai altora... Merg mai departe, calc peste umbre și zvâcniri de clipe atârnânde... Dincolo pare a fi mai multă lumină, pare, de fapt, nu știu dacă este așa.. M-am înșelat de atâtea ori! Și totuși, Adevărul 'ăsta', 'Supremul Adevăr' îmi dă ghes să cred că pot ști mai mult decât vede ochiul meu obosit de lacrimi, de privit, de dor sau de atâta praf ridicat pe ulițe uitate de ploaie. Îmi văd umbra: se-nclină mereu... e umbra sau eu sânt umbra?! E seara târziu. Pașii mei se îndreaptă grăbiți pe același drum străbătut de atâtea ori, cu mai multă sau mai puțină convingere, cu tenacitate, vlăguială sau renunțare... Două luminițe pe cerul înnorat se cheamă neîncetat; parcă ar vorbi. Luminițe la geamuri..., luminite dincolo de geamuri, in materialul straveziu uitat de timp... Undeva, departe, în noaptea smolită este Casa mea; e atât de singură.... Ba nu: mi se pare că ultima dată când am fost Acolo am auzit un greiere... cânta, săracul, repeta și el eterna poveste a neamului său (urgisit sau binecuvântat?!!) de greieri... Nici nu bănuia el ce avea să-i spună – pentru a câta oară? – apriga furnică... Am vrut să-l pun în gardă, să facă ceva să se salveze, dar am ezitat... Și eu aș fi făcut la fel ca el!

Dumnezeu, drac, înger, sfânt, biserică.... îmi răsună mereu în urechi cuvinte din lucrarea mea... Câte nu s-ar putea spune despre toate aceste entități? Mă înfioara gândul că ar trebui să fiu un soi de miriapod cu un infinit de vieți ca să pot așterne pe hârtie tot ce țese interiorul meu! Viață, viață și... moarte! Asta este Povestea! Nani, nani, puiul mamei! Îi aud glasul Mamei care nu mai este, de fapt, este Dincolo de Aici... ESTE, deși eu nu am mai văzut-o niciodată de Atunci... A alunecat la vale un bulgăre de pământ, cade la nesfârșit, se prăvale, cad gânduri sacadate în mine, mai adânc și mereu... E târziu; trebuie să sting lumina, să-mi așez capul pe pernă, să dorm – poate... Somnul meu vine mai greu; câteodată nici eu nu-l prea chem, deși sânt atât de obosită. Îmi place, îmi place cam mult să veghez (sa fie, oare, hobby-ul meu?!),... parcă-l văd pe Dumnezeu... pe uliță, într-o mantie arhierească, cu camilafcă și felon... Clopotnita Catedralei bate necontenit si miroase a smirna... Ulitele se umplu treptat-treptat, ... urme in zapada, pasi mai mici, pasi mai mari... Pe horn, in rotocoale iluzorii, se pierde un fum de departe venit,... ajuns si aici... Dar se face lumină și mi se face și... somn. A venit Ziua! O nouă zi... și trebuie să o întîmpin cum se cuvine: cu rațiunea trează, cu forțe care trebuie să fie neapărat proaspete, dincolo de toate frămîntările mele.

Aici, 'la mine', mi-am creat lumea mea... ca o carapace ce se vrea protectoare; ce-i drept, când e viscol, se mai mișcă perdeaua și pe mine mă trec fiori, dar important este că am o UȘÃ, prin geamul căreia văd uneori cerul albastru. Împresurată de gânduri, timpul meu trece mai repede sau... mai încet. Închid ochii și cuprind nemărginirea; ce mică sunt, cu biroul meu cu tot, cu cărțile mele la un loc sau cu scamele și praful adunate pe la colțuri! Îmi place să trăiesc cu pasiune; pentru mine totul este intens sau nu este; nu, nu sunt [totuși!] un om al extremelor, caut mereu acel „juste milieu”, deși mi-e teamă (mereu mi-a fost!) de „aurea mediocritas”. Și când respir o fac cu nesaț, ca și când aerul pe care îl sorb în mine ar fi ultima picătură de viață din Univers... Cîteodată mă înec de preaplinul din mine; chiar când sânt epuizată, ființa mi se umple de... golul din mine care mă umflă ca pe un balon și mă înalță deasupra... De Sus, totul se vede atât de mic, dar capătă parcă înțelesuri mult mai străvezii. Din când în când mă izbesc de câte un nor vinețiu (autentic cliseu de povesti pentru... copii!) sau de câte o pasăre rătăcită de stol în zborul lor spre țările calde. Nu-i nimic! Important este să-mi păstrez cât mai mult echilibrul. Și mă văd plutind grațios ca un acrobat desăvârșit pe fâșia îngustă, sub privirile unui public înmărmurit... gata să mă aplaude sau, poate, să mă... blameze...

Gata cu visarea! În dreapta mea, ceașca de cafea, din care ies aburi ca într-o feerie, mă îmbie să mai sorb o înghițitură, iar imperativele pe care încerc să mi le impun (fie și temporar) sunt atât de derizorii prin imaterialitatea lor! Mă gândesc la Proust și la madeleina lui. Când am băut oare pentru prima dată din acest drog atât de aromat?! Ar trebui să ne notăm într-un loc sigur data la care s-a produs pentru prima dată un anume eveniment din viața noastră... Așa am avea mereu proaspătă în minte răcoarea Începutului. 'A doua oară' deja începe să fie ros de viermele obișnuinței, al comunului, al non-sensului; deja gesturile și faptele noastre, noi înșine ne robotizăm (se vorbește tot mai mult despre un homo... informaticus, de un homo... roboticus!), totul e mecanic și devine – chiar noi o recunoaștem – rutină!! Sau poate că asta este vocația noastră: voința oarbă de a trăi, chiar și ca niște roboți! Avea dreptate Schopenhauer 'ăla'!

Dar mie îmi place să cred că sânt – că pot fi – mai mult de atât. Mi-e atât de îngust trupul și, adesea, sufletul îmi zvâcnește prin artere, că zbuciumul lui mă sufocă: nu am aer! Mă agăț de o margine de... ceva și strâng cât pot. Îmi privesc pumnul contorsionat: e aproape vânăt de încordare și inima vrea s-o ia din loc. Pieptul mi se umflă, privirea se cască larg în interior, alunecând adânc, mai adânc, tot mai adânc, acolo în sânul materiei nobile – argila din care ne-a zămislit Creatorul: calciu, magneziu, zinc, seleniu,..... Cât de complicat si fascinant e totul!

Și iată-mă din nou singură! Viața mea cu Tine a fost atât de stranie, pot spune – continuă să fie cu Tine și în absența ta, atât de greu de înțeles... Sau poate sunt eu obișnuită să caut mult prea adesea sensul care zace într-o vorbă, o expresie, un gest, o privire etc.?! Viața 'trebuie trăită'(obositor si total... neoriginal... cliseu!) și nu atât de mult teoretizată, altfel se transformă într-un soi de filosofie a ei... Mă întreb însă în ce măsură ne trăim Viața sau Viața ne trăiește ea pe noi...??? Tu, ce faci tu? Tu te retragi, de fapt, mereu în carapacea ta, așa, fără explicații, fără noimă, ca și când ăsta ți-ar fi codul etic suprem... Numai că pari a nu-ți da seama de gravitatea – sau, cel puțin, de seriosul – acestei realități! Adun o scamă albă de pe puloverul meu și mă reped din nou la taste: să mai fac risipă de gânduri și de cuvinte, are vreun rost? Da, evident, așa mă voi cunoaște mai bine pe Mine, pe Tine, 'condiția noastră precară de muritori' (fortuna labilis). Asta, pe de o parte; pe de altă parte [gândesc eu ca un om rațional], mă voi elibera de niște... monștri! Câți înaintea mea și câți oare după mine nu se vor amăgi așa???!!! Și iată-mă din nou elevul silitor și hotărât să-și facă tema până la capăt, oricât de departe o mai fi și capătul 'ăsta'!???

Ai spus că mă vei iubi mereu, a, pardon!, 'te voi purta mereu în sufletul meu'... Păi, și de ce, domn’le, vrei să mă transformi într-o abstracțiune, de ce, adică, să mă porți în suflet, când ai putea, la modul cel mai concret-omenesc cu putință, să mă ții [chiar dacă uneori mult prea strâns (și doare al naibii de rău, raportat la pragul extrem de redus al sensibilitatii mele pur... fizice!!!)!!] de mâna mea de pianistă sau de chirurg, evident, cu vocația ratată!! Doar îți plăceau atât de mult degetele mele fine și lungi, cu unghiile întotdeauna îngrijite, chiar dacă uneori rememorau si ele ipostaza de felina... nedomesticita! Știu că 'ți-e dor de mine', evident, 'îți va fi mereu', doar 'mă porți în suflet'... La drept vorbind, mă porți în cămăruța cea mai de preț a ființei tale, cea mai de preț pentru că ea a fost epurată de orice urmă de material!! Și totuși, 'las-o-ncolo de treabă', că oameni, mai exact, tot oameni suntem și noi!!!!! Și de ce ziceai, totuși, că nu mă vrei – ce-i drept nu întotdeauna – și cu șorțul de brâu, gătind prăjiturele la cuptorul din bucătărioara noastră...?? Șorțul ăsta-i prea vechi, cumpără-mi și tu altul, nu vezi copilul crește [da, au trecut deja patru luni de când îl port în pântece, copilul nostru......!!!], iar materialul este strâmt și mă incomodează... Nu vezi, de-abia mă mai întorc să mă săruți când, grăbită, îți deschid ușa atunci când tu ajungi seara de la serviciu... Și ai obrajii reci și îmbujorați de la gerul de afară, dar eu simt toată căldura năbădăioasă din ei!!! Îmi spui că ți-am lipsit atât de mult, eu parcă nu aud... Miroase a vanilie și a zăpadă... Vine Craciunul; deja rasuna colinde de peste dealul din fața casei noastre, iar prin aburul supei fierbinți respiră prin barba deasă un Moș Crăciun bătrân ca Dumnezeu.... S-ar zice că sunt o femeie domestică, în orice caz, o femeie cu vocația de mamă, de soție, de iubită, vroiam să spun o femeie cu vocația de... Femeie... S-ar zice, doar s-ar zice!!!!

La sfârșitul acestui an [mai e puțin până atunci – cam o lună!] îmi apare prima carte! E un 'eveniment pozitiv', deci, trebuie să mă bucur! De fapt, nu trebuie, e... 'normal' să mă bucur. Omul, în general, când i se întâmplă un eveniment fericit [iarăși și aici 'trebuie spus' că au oamenii 'ăștia' niște criterii bine definite pe baza cărora distribuie evenimentele din viața lor în: 1. evenimente pozitive, fericite și 2. evenimente (evident!) negative, nefericite] trăiește din plin un sentiment de satisfacție, de împlinire, de dorință de viață, de 'toată lumea e a mea'... Ei, și cine vrea să mai găsească definiții pentru Fericire poate deschide aproape orice dicționar (nu neapărat enciclopedic, deși eu le-as recomanda acest tip de lucrare) la litera F, cu o singură precizare: nu în tot ce este scris (și nescris) se respectă ordinea alfabetică...

Și... fugit irreparabile tempus! Ireparabil-ireparabil – veți spune, important este însă ce facem în acest sejur al nostru pe Pământ! Eu, de exemplu, mă gândeam odată, să trăiesc o 'poveste nesfârșită de dragoste', o poveste cum numai în basme și in telenovele ție-e dat să auzi și/sau să vezi...!!!!! Ou sont les neiges d’antan????? S-a schimbat clima; se vorbește tot mai adesea, cu tot mai mare înfierbântare, despre topirea ghețarilor de la Polul Nord. De fapt, o parte vorbește; cealaltă crede mai degrabă în glaciațiune!!! Iar partea din întregul... imperfect stă cu mâinile în sân, în expectativă, preferă să tacă... Mă recunosc și pe mine în rândurile ceva mai strânse ale ultimei mulțimi: am privirea când pironită, când foarte agitată (deși s-ar zice că și eu sunt tot... în expectativă!), port ceva de culoarea grâului la seceriș; ochelarii de soare pe care i-am cumpărat de la chioșcul de vizavi pe un 'preț derizoriu' (neinedit cliseu de... economie de... piata), ca și pălăria (demodata pălărie!) de soare par a nu face față prea bine 'razelor ucigașe ale Astrului verii'. Ies din mulțime, aproape împleticindu-mă, căci Tu îmi faci semn de pe Partea Cealaltă, sau, cel putin asa cred eu,... de pe Partea Cealalta... Îmi spui ceva, dar, deși te aud, nu înțeleg aproape nimic: lanul de grâu dă în marginea șoselei, trec mașini una după alta și ne acoperă vocile. Nu te aud , dar te văd atât de bine, te re-cunosc – pentru a câta oară? Nu știu, dar nici nu are prea mare importanță. – Îți stă bine cu pălăria asta!, îmi spui sărutându-mă tandru pe frunte, ca și când mi-ai cuprinde întreaga ființă cu sărutarea ta... O șuviță rebelă mi se prăvale pe fața ta înfiorându-te... Nu spun încă nimic, dar simt – ca de fiecare dată – că dialogul nostru se desfășoară dincolo de cuvinte, dincolo, de exemplu, de acest banal Îți stă bine cu pălăria asta... Mâine este ziua mea! zic și eu toropită de căldura de afară, dar, mai adânc, de apropierea tainică a două suflete și trupuri care s-au așteptat și căutat ziua întreagă, zile întregi... (sa fi pierdut eu, oare,... cum se numeste...? notiunea timpului?!) Ce cadou îmi faci? Te uiți la mine, zâmbești ca un mic viclean, mă chinuiești... Ești un sadic, știi, câteodată asta ești...! Dar să nu te superi că-ți spun așa! Uneori, vorbele nu înseamnă deloc ceea ce semnifică ele de obicei, în înțelesul lor comun, convențional, știut adică de toată lumea, de fapt de... restul lumii.. Tu știi mai bine ca niciodată ce vreau eu să spun și mă săruți cu un infinit nesaț... Eu mă abandonez ție și infinitului pe care Tu mi-l dăruiești... – Știi, nuanța aia de bleu... ți-am arătat odată cerul... l-am văzut printr-o... Fereastra – amândoi, odată, stii, Noi si Valsul primăverii!!!Iți amintești? Moricone, Ennio Moricone...?? Vroiam să-ți spun că mi-aș dori si eu sa imbrac curind ceba... de culoarea Cerului... Tu te prefaci că nu ai identificat nuanța, iar eu mă prefac că renunț să mai explic... Ne ținem de mână și mergem pe marginea șoselei, invadată de albăstrele și mușețel... E cald, mult prea cald, dar miroase frumos, ca în visul unui copil, cu creștetul în poala bunicii, care deapănă povești...