Ce era de capul nostru?... mai nimic, dar eram o gașcă de zile mari, sau mai bine zis: de pomină.
Nici măcar unul nu era cu biscuiții-ntregi, dar toți aveau grijă să-i ascundă cât mai bine p-ăia rupți, nu cumva să-i dea prin tărtăcuță vreunuia să facă mișto de fisurile descoperite în ”ermetismul” fiecăruia, interpretate instantaneu: slăbiciuni. Dacă apucai la gura lor, nici Dâmbul nu te mai spăla, recunoscut fiind ca cel mai jegos pârâu din toate timpurile. Variațiunile pe-aceeași temă erau la ordinea zilei. Era suficient să-i coacă mintea unuia un subiect de ”șto” pe vreo breșă scăpată neacoperită și aia era: erai terminat! Măscărurile se țineau lanț și niciodată cu bară de repetiție. Te și mirai: de unde le-or scoate, măi frate? că toate erau după rețetă instant, ca un fazan pe puncte-puncte după primele două litere. De fapt, nu scăpa nimeni: pe cine , sau când le pica en-gros, era doar un fel de roata norocului și rămâneai măscărici de serviciu toată ziua. Îți luai în orele-alea de toate. De la origini și țâța de la travestiții din familie, până la facultatea de la colțul blocului unde o puneai pe Oana să-ți arate unde i-a făcut doctorul injecția-n dos, cu dedicație. Când îți auzeai vorbe indirect, semnătura era indescifrabilă oricum. Dintre toți, Șoșonu și Chindie mi s-au părut bureții nebuni cei mai spongioși. Ãștia doi, când discutau între ei, cel puțin, nu înțelegeai nimic. Mostră (de. ex. când ne așezam la un poker la Baronu):
- Ce faci bă oblic?
- Bineînțeles.
- Te-ai mai îndreptat de la jos în sus ...
- Joi
- Să mă vezi?
- Patriotic...
Baronul era gazda noastră. Ai lui nu veneau de la muncă niciodată mai devreme de șapte seara. Exceptând duminica, în fiecare zi după orele de la liceul care se făcea tot mai mic, ne înființam cam toată adunătura de pușlamale cu gânduri de mărire la portofel, pronto, nu de alta, dar să avem ce sparge seara la discotecă, când ieșeam cu motoretele. Motoretele erau fetele.
Preferații noștri la poker erau ăștia cu love-le-n sânge, ”iubăreții de prosteală”, de-alde Chioru (p-ăsta-l poreclisem Jackpot-cotizant cu legitimație), sau unu Melcu, băieți de bani gata, tălmani-de-tălmani, la care nu prea se simțea gaura-n bugetul de sub plapumă. Mongoloizii veneau mereu cu punga cu marafeți, că nu se-ncadrau în ”scrumierele” portofoliu de la buci. De fiecare dată însă când plecau, numai punga o împătureau frumos, seriile rămăneau pe jos, ba la Șoșonu, ba la Chindie, sau la oricare din spălăciți. Ca să înțelegeți și (de ce?) o să vă traduc dialogul de mai devreme:
- Ce faci bă oblic? (ideea percepută era de bătaie de joc: turnul Chindiei, fratele aschilopat (slab) al turnului din Pisa, oblic- pe cale să se prăbușească, adică să se curețe la poker)
În realitate:
Jucăm pe mână, față în față, să-i facem pe ceilalți?
- Te-ai mai îndreptat... (aluzie că e înalt, slab și cocârjat)
În realitate: când filezi cărțile, așii, dacă-i ai, îi ții mai drept. Te arunci numai înaintea mea, niciodată după mine și dacă dau cu sec la adversar, plusezi.
- Joi (jucăm ”ober” toate blind-urile impare)
- Să mă vezi? (* jargon = sigur)
- Patriotic...
( ”pe de trei”: cacealma, ”pe trei”: carte mare)

Aveau un carnețel amândoi, învățat pe dinafară, cu o listă nu tocmai simplă de memorat, bazată însă pe logică și un algoritm intuitiv situațiilor întâlnite la masa de joc. Niciunul nu era slab la matematici. Ghinionul a făcut să găsească carnețelul uitat în bancă întâmplător, chiar Jackpot, care, de papagal ce era, mereu făcea ESPS (elev de serviciu pe școală). Ce halimai a ieșit, că boul, s-a dus să se plângă la diriginte de pârâtura de la poker...
S-a ales praful de ”cazinoul” lu Baronu. Ajunsesem să jucăm prin poduri de bloc, bașca cu un jackpot mai puțin și un baron îmbujorat de la palmele lu tac-su. Nașpa. Noroc că nu ne-a prins âla, antrenatul. Cică era naș pe tren...