Eva și lacrima

"...Eva!", "Da, Adame, ce e?", "Vrei sa fiu Adamul tău?...", "Pentru?!?..", "Așa..., ca variație. Trebuie să fiu al cuiva și simt că am nevoie de o schimbare. Aici, parcă vine toamna!", "Da ce-ți veni???...", "Dor de ducă-mi veni!", "Hmmm... Păi, pe aici nu e decât amărâtul ăsta de șarpe care mă tot bate la cap cu aceeași întrebare... Pe care să-l aleg eu dintre voi?!?... Dar, de ce vrei tu asta, Adame?", "Ca să nu fii singură pe Pământ, când vei pleca din Rai.", "De unde știi tu că voi pleca de aici, Adame?", "Uiți că mi-ai dat să gust din fructul oprit și acum știu tot? Tu nu ai mușcat din el, așa cum am făcut eu. Acum, se întâmplă!...", Evei îi crescură pupilele de teamă, când asupra ei se abătură imagini din viitor. "Doamne, știai ca sunt slabă! De ce m-ai lăsat să-l pierd și pe el???...", Stătu așa, în cumpănă puțin, înțelegând în clipa aceea totul. Și gândurile o copleșiră. "Adame, hai atunci! Vei fi penitența mea pe pământ...", Prin porțile Raiului rămase întredeschise, se strecură și șarpele afară, luând urma femeii. În timpul ăsta, Dumnezeu privea, lăsând o lacrimă să-i curgă pe obraz... Gândurile Evei erau și ale Lui!...
9.martie.2008