Mi-am pus valijoara pe nisipul din fața casei și am privit-o îndelung, ascultând în același timp valurile ce se izbeau de stabilopozi. Așa a început viața mea. Nu mai eram eu însumi iar puținele amintiri pe care le aveam, nu erau ale mele, erau ale unui băiat ce avusese cândva un trecut și o familie. Probabil a fost fericit și a avut un drum pe care urma să-și continue viața, dar eu eram altcineva deși la înfățișare, oamenii ziceau că semănăm leit, ba chiar mai mult, insistau în prostia lor că suntem unul și același. Singura diferență vizibilă între noi era o cicatrice proaspătă, ca o tăietură ce mi se întindea pe obrazul stâng, de la ureche pâna în apropirea buzelor. De câte ori mă uitam în oglindă, vedeam pe altcineva, dar cicatricea aceea era a mea deoarece m-am născut odată cu ea. Când eram nesigur de ceva, o atingeam și căpătam încredere în mine, un fel de tic ce-i deranja pe oamenii din jurul meu. “Nu o mai atinge atâta” îmi spuneau ei, “o să se infecteze.” Parcă mai rău, ca să le fac în ciudă, toată ziua stăteam cu mâna la falcă și cu degetele pe cicatrice.

Trecuseră două luni de când venisem pe lume, dar pentru că nu-mi găsisem locul și nu reușisem să mă integrez, m-au trimis în pustietatea aceasta uitată de toți, ca să mă reculeg. Ei bine, iată-mă așteptând cu un sentiment de nesiguranță și teamă. Marea îmi dădea fiori și aș fi preferat calmul munților, dar se zice că aerul sărat face bine, iar liniștea te ajută să meditezi. Mă pot bucura la maxim de un loc în care lipsa oricărui sunet devine apăsătoare și sufocantă, unde nimic și nimeni nu mai există, dar aici numai liniște nu era. Valurile se izbeau bezmetic de pietre, pescărușii țipau deasupra mea iar vântul îmi șuiera în urechi aproape smulgându-mi șapca de pe cap. A trebuit s-o țin cu mâna să nu se ducă. Nu mă puteam relaxa într-un astfel de loc, ba din contră, lipsa oricăror plante verzi îmi dădea un sentiment de anxietate.

Construită pe niște picioare de lemn la mai bine de un metru înălțime, casa era destul de mare. Dar era deșirată, ferestrele păreau să se zguduie, și aveai senzația că din clipă în clipă urma să pice. Stătea într-o rână, iar o parte a acoperișului era mai coborâtă decât cealaltă. Vopseaua, dacă a existat vreodată așa ceva, lipsea cu desăvârșire. Nu mai rămăseseră decât niște crăpături mari ce coborau întunecate de parcă încercau s-o înghită cu totul. Nu-mi trecea deloc prin cap motivul pentru care locatarii au făcut o casă așa urâtă și suspendată pe deasupra. O bătrână a ieșit grăbită afară, punând capăt așteptării mele, m-a îmbrățișat și a început să vorbească atât de repede încât nu pricepeam o iotă. Mi-a zis să-i spun Mătușică și m-a poftit înăuntru, explicându-mi cum stau lucrurile în drum spre camera mea. După spusele ei, eram nepotul favorit, lucru care pe mine mă lăsa rece. Nu am împiedicat-o să-mi care valijoara fără să-mi pese neapărat că e în vârstă și poate o doare spatele. Ea s-a oferit iar eu am acceptat. Vorbea mult, contopind uneori sfârșitul unui cuvânt cu începutul următorului, fără să spună de fapt nimic. Singura concluzie pe care am reușit s-o trag într-un final, a fost statutul ei de îngrijitoare a casei. Mai mult nici nu am vrut să aud. Mi-a fost suficient ca să știu că nu aveam să stau degeaba ci urma să o ajut pentru a primi mâncare și adăpost, dar nici că-mi doream mai mult.

Nu voiam să mai văd în fața ochilor nici pe ea nici orice alt posibil locuitor al acestei deprimante case, așa că am închis ușa cu cheia de la cameră și m-am băgat în pat încercând în zadar să adorm deși eram foarte obosit de pe drum. Am privit camera simplă, pe jumătate amorțit, fără să fiu în stare să fac diferența dintre puținele obiecte care se aflau acolo. Fereastra dădea spre mare și exceptând norii grei care mă apăsau pe suflet, priveliștea era spectaculoasă.. În partea stângă, plaja se transforma într-o faleză înaltă și abruptă pe care creștea o iarbă veștejită acum, iar în partea dreaptă se întindea cât vedeai cu ochii o mare de nisip înghițită din când în când de valuri spumoase. De aici nu auzeam gălăgia de afară și mă simțeam ceva mai bine. M-am ridicat și am scos din valiză o lanternă micuță pe care o aveam la mine întotdeauna și am ieșit încet din cameră. Casa părea mult mai mare decât atunci când o privisem de afară, ori unde erau coridoarele micuțe și încăperile înghesuite de-mi dădeau impresia asta.

Nu era mare lucru de văzut pe acolo - mobila toată era acoperită de cearceafuri albe iar unele camere erau încuiate și nu puteam să intru. Singura lumină venea din bucătărie, unde Mătușica pregătea de zor. Am băgat lanterna în buzunar și am intrat ciocănind încet în ușă. Nu a auzit așa că am salutat-o ca să îmi fac prezența simțită. A tresărit și s-a întors spre mine râzând cu tot corpul. Era o femeie destul de urâtă după părerea mea, grăsuță și mică de înălțime, cu fălci proeminente ca la buldog, dar având ochi strălucitori și am înțeles că nu era o persoană rea ci binevoitoare. Mi-a spus că nu e obișnuită să mai fie cineva în casă pe o astfel de vreme și de aceea s-a speriat.


-Ai apucat să faci turul casei? M-a întrebat mai târziu Mătușica din tocul ușii. Mă deranja faptul că stătea în bătaia luminii și nu îi vedeam trăsăturile deloc, doar conturul capului.
-Nu, am mințit eu dând pătura jos de pe mine și băgându-mi picioarele în papuci.
-Atunci vino să-ți arăt ceva.
M-a condus prin întuneric. Era beznă din cauza norilor prin care nu pătrundea nicio rază de lună, dar ea părea să vadă perfect. Îi simțeam corpul masiv deplasându-se cu o agerime și o dexteritate de invidiat pentru o astfel de persoană. Am intrat într-o încăpere mare, albă și m-a lăsat să aștept în centru. Simțeam prin papuci un covor moale în locul pardoselei din lemn ce scârțâise până atunci sub greutatea pașilor mei. Mătușa părea extrem de grațioasă și silențioasă în clipa aceea.
-Uite, a spus ea trăgând cearceafurile de prin prejur și lăsând să se vadă mai multe rafturi pline de cărți. Pe toți cei patru pereți ai camerei nu vedai altceva decât mii și mii de cărți.
-Odată cu casa, stăpânii mi-au lăsat în grijă și biblioteca. Va fi de datoria ta să le cureți pe fiecare în parte de praf.
Pentru atâta lucru m-a chemat în toiul nopții? M-am înfuriat eu ștergându-mă somnoros la ochi. Să-mi arate o droaie de cărți prăfuite? Poate că Mătușica nu era ea însăși în seara asta, așa cum nu eram eu niciodată.
-Mătușico, am spus apropiindu-mă de ea și punându-i mâna pe umăr, dar eu nu am citit o carte în viața mea. Părea foarte încordată și nu înțelegeam ce i se întâmplă Mătușicii. Se gheboșase și fibrele mușchilor i se întăriseră de-a dreptul. Am apucat fără să vreau rochia gri și am tras-o cu putere descoperind în locul ei un fotoliu înalt și confortabil. M-am așezat în tăcere picior peste picior, reflectând la tot ce s-a întâmplat. Eram aproape sigur că ea venise și mă adusese în locul acesta, dar poate mi se păruse. Dacă venise să-mi spună “noapte bună” și eu am crezut că mă cheamă aici? Aproape am adormit acolo când am simțit cum mă gâdilă pe sub cămașă. Se mișca încet și unduitor pornind de la manșetă spre interior. Mi-am strecurat degetele prinzând o coadă subțire și alunecoasă ce se zbătea în mâinile mele. Am tras-o afară și am ținut în fața ochilor un șarpe micuț de vreo 20 de centimetri zvârcolindu-se furios, gata, gata să mă muște.


(Sfârșitul primei părți)