Dedicat cu prietenie celor de la Vasiliada.

Bate un vânt tăios și rece dar mă încăpățânez să-mi aștept ghidul în mijlocul trotuarului. Îmi închipui că va veni de undeva din dreapta, dar niciodată cei pe care îi aștept nu vin din direcția care cred eu. Zâmbesc pe sub gene pentru că nu știu pe cine aștept, cum nici cel care vine nu știe cine îl așteaptă. Perfect, deci stau înfiptă în asfaltul Bucureștiului, lângă un minister cu un nume prea lung și-aștept. N-ar fi prima dată, diferența e că acum știu că vine cineva. În general aștept aiurea, și de obicei aștept un ceas deșteptător să sune în fiecare minut. Ghidușului Cosmin i-am dat instrucțiuni absolut tâmpite, dar sunt sigură că mă va găsi și tratez monstruozitatea asta de întindere betonată la fel ca și pe cele o mie de case îngrămădite în creierii Ardealului, din care provin, case cu unghere milimetric cunoscute.

Lângă mine veghează o piață imensă, dar de ce să-i spun omului despre ea... Deci contemplez stâlpul de lângă mine. „Mamă, mamă, ftâlpu`!” și la moment dat am o vagă tresărire de luciditate.
„Ioi...”
Descopăr că pe stâlp scrie „Piața Revoluției” dar nu-mi trăznește prin cap în nici un moment că asta scrie la fiecare colț din cele 30 ale pieței, deci trimit mesajul absolut salvator : „lângă mine e o plăcuță cu Piața Revolutiției”; no, să se descurce, că e urbea lui. Și sunt taare mulțumită de mine. Între timp abandonez încercarea de a-l aștepta în vânt și mă postez după colțul unei clădiri.
Probabil că ajunge în Piața Revoluției și mă caută, evident că nu mă găsește după colțul unde sunt eu și doi câini vagabonzi. Ne sunam, și stabilim să ne întâlnim la o oribilitate de obelisc ce seamănă cu un boț de noroi înfipt artistic într-un par (modul provincial de a percepe arta). Mă iau și mă îndrept spre obelisc. Înaintea mea un nene pletos cu o geantă sport pe umăr își curăță cu degetul mic urechea dreaptă. Se îndreaptă agale către obelisc. Blugii rupți prin definiție îi spânzură într-o estetică pe care n-am s-o înțeleg niciodată și parcă aud un fierăstrău sectionându-mi genunchii când vreau să mă întorc s-o rup la fugă. Dar pletosul o face la stânga, scap de îngrijorări și rămân privind o figură ageră care zâmbește când o găsește pe a mea dezorientată. Veșnic dezorientată.
E Cosmin.
Ne zâmbim și o luăm la picior către Chilipirim unde aveam să dau iama sub îndrumarea lui în Bulgakov și Llosa. Discutăm destul de detașat, îl studiez cu coada ochilui, și nu, nu mă violează. Deși poate c-ar fi fost interesant. Dar nu-i bai, altă dată.

Ne plimbăm și de la al doilea pas Cosmin e ghidul perfect, e doldora de informație. Sunt atentă și încerc să înmagazinez tot. După 20 de minute renunț eroic și încep să selectez după cantitatea de adrenalină vărsată în sângele-mi provincial, ce informații recepționez, aia da, aia nu, ce spuneai? Trece timpul și Cosmin mi se dezvăluie fără bariere de superioritate sau altele de alt gen (pentru că nu, n-am sânge unguresc), iar informația curge continuu. Mai strecor glume bazate pe inteligență, mai puțin pe informație și mă umplu de rușini la greșeli gramaticale. Adevărul e că sunt turist, „io venit, io descoperit, ioi.. capitala”. Îmi sunt servite informații de la Dilema Veche, alte reviste și cenacluri, la comentarii pe marginea celor care scriu acolo, până la scurte intervenții despre Agonia și site-uri private. Încep să pricep peisajul și-am impresia că am văzut cu un sigur ochi până atunci, și-acela deschis într-un unghi ascuțit. Sunt luată pe sus de ritmul în care se trăieste, ce să-i faci, la noi se strigă bună dimineața de pe-un deal pe altul și s-a dus conversația moromețiană.
Cafenele literare cu versuri răsfirate pe pereți, terase la mesele cărora stau în majoritatea timpului bărbați trecuți de 50 de ani cu un ziar în dreapta, un chelner care-mi spune să fiu iubită, și-mi jur să fiu și Cosmin plin de personalitate în dreapta, pictând Bucureștiul la fiecare colț. Apoi mai cunosc și-alte priviri, adun nume cu fețe, reunesc texte cu personalități, întregesc peisaje sentimentale.

Am stat la un moment dat în primul rând la un pui de... adunare cu scopuri culturale, unde rapid mi s-ar fi vârât în față un microfon, dar am scăpat grație agilelor mele mișcări de emigrant chinez chestionat în problema imigrărilor masive în Statele Unite : „no, no,no, mi.. no, ai dont nou, ai dont.. ăăă, spic dis lenguigi” și chiar nu vorbesc limba asta, a literaturii, sau în general a culturii. Stau pe margine fericită, privesc, mă arunc rar și-atunci calculat al naibii. Deci microfonul plasat în bot ar fi fost un bungee jumping fără sfoară. Am fugit. Cosmin în schimb a fost bucuros să exprime adâncurile sentimentelor poetice ale celor prezenți acolo. Și-a început evenimentul... cu noi adunați ciorchine în față pentru a părea mai mulți și-o cameră de filmat pornită ce mă stingherea, mai ales pe mine - spectator pur pierdut în spațiu. Prezentatorul nu părea nici el în largul lui deci m-am delectat privindu-l, c-așa-i ardelenesc, șezi și cugeți. Toate bune și frumoase, se recită, se ascultă, se comentează cu „ăă...” și „...uhm” oameni care se descurcă mai bine la lumină redusă, cu un pix în mână, decât cu un reflector în ochi, a cărui lumina face să ți se șteargă versurile de pe pagină. În momentul în care șimteam că nu am nici un punct comun cu adunarea, se înmânează spre citire câteva versuri în public. Un domn le citește calm, degajat, puternic și mă întoarce pe dos. Au fost 40 de secunde în care poezia mi s-a dezbrăcat printre degete, printre gene, pe piele, sub piele, prin spatele ochilor și mai adânc. A fost poezia fără picioare, buze, ochi sau mâini. O poezie care nu m-a sărutat, nu mi-a oferit vreo cunoaștere luciferică, nici altceva. A fost poezia goală, care mă împiedică la fiecare vers, care mă cheamă și mă alungă, care mă are și mă aruncă, care mă învață că ea (se) dezbracă iar eu aparțin.

Apoi dandanaua românească a reînceput. Ca să nu ieșim din tiparul autohton strașnic înrădăcinat în ADN, spre sfârșit (sperăm că era sfârșitul) ne-am ridicat și-am plecat. Un ceas bătea în foarte-conștientul Bucureștiului ora meciului. Ne-aștepta cultură curată, ce mai! Rapid-Steaua s-a savurat cu păpică la căldurică, cu nasul voinicește introdus într-un ecran mic, între polemici legate de distrugerea WTC-ului versus potențiala distrugere a Statuii Libertății și compararea impactului simbolistic în ambele cazuri. Ne-am sugrumat docți și la pauză, și după meci, și în drum spre casă. Iar ca orice boem care nu se dezminte, cobor ca o zână din taxi, și-alerg ca o zână spre hotel, și cad ca un bolovan împiedicată de-o sârmă incognito plasată în plină stradă. Nu-i nimic, dar măcar de-aș fi băut ceva. Mi-am spus că e de la prea multă poezie...

A doua zi, la fel de boemă, subtilizez o hartă din hotel și mă plasez în mijlocul intersecției scrutând zările. N-am nici o țintă dar mă simt al naibii de importantă. După vreo 5 minute de cercetat și analizat, un angajat al hotelului îmi oferă ajutor, dar ce ajutor să-i dai cuiva care nu știe încotro merge. (No, da` care-i graba.) Ca de obicei, n-am nici un fel de busolă. Mă încântă plaiurile, dar nu se ivește nici un scop. Sunt pe puntea unui vapor, pe curenți, dar mie mi-e suficient să ajustez pânzele. Nu mă miră, rar știu ce vreau, dar să fie clar că știu ce NU vreau. Eu mă revolt, văd mai încolo de ce.
În următoarele ore ajung în compania acelorași ochi, într-un decor îmbibat cu miresme de ceai, cu scări înguste și pasarele de lemn peste librării, cu rafturi de cărți cu iz de catalog al vieții, cu perne și un tavan jos aplecându-se indecent asupra tăcerii, cu lămpi ca jucării atârnând, cu un tată și două fiice citind într-un colț și de fapt ajung să gust detaliile, aromele, ideile. Nu descopăr scopuri evidente, dar descopăr sensuri și direcții. Îmi dau seama din nou cât de puțin știu, nu îndrăznesc să apreciez cât nu voi cunoaște niciodată, dar e sufiecint cât să devin conștientă de cât de puțin mă cunosc.

Sigur, de-astea nu mi-am dat seama stând în intersecție și învârtind harta, dar a fost undeva pe drum. Poate între a citi ce scriu două mâini și a înțelege ce spun doi ochi. Undeva pe drumul spre casă, între 50 și 90 km pe oră, m-a lovit un soi de cugetare fină, și-am luat-o încet, pentru că niciodată un scop nu vine din direcția din care-l aștept. Mi-am luat și ceas deșteptător să sune când exist, și-un clopoțel la încheietură, să stiți cei care așteptați că vin. O hartă n-am, dar vă spun că n-ajută cu nimic atunci când navigați pe-un vapor spiritual, conteaza însă mateloții, iar în porturi, luați-vă câte-un Cosmin să v-arate curenții. Restul ține de pânze și curaj, pentru că provizii spirituale nu există