Îngrozitor! Trebuia să se lupte singur cu toate. Așa învățase de la taică-său, să nu lase nimic la voia întâmplării. Știuse el bine de ce. Adevărul e că altfel, fără vigilența lui de fier, toate ar fi luat-o razna mai demult. Scriitorii ăștia au fot întotdeauna periculoși, pentru orice regim. Ideea e lucrul dracului. Cuvântul - dinamită curată: răstorni lumea cu ele, cât o fi ea de perfectă, de cea mai bună dintre lumi, cum o slăveau ăia care nu o înjurau. Or, tocmai aici stătea marele merit al tovarășului Anghel Tulea – Bâtlan: îi ținuse la respect. Îi potolea și îi mulgea după cum vroia Partidul. Știa, ca nimeni altul, să le dibuiască cele mai ascunse șmecherii. Avea răbdare; avea și instinct. Într-un cuvânt: avea școala vieții. Plus o cultură monumentală; se prindea la toate cioacele, șopârlele lor. Așa se impusese, nu-l biruiau nicicum, oricâte tertipuri ar fi încercat dumnealor. Nu intra unul în planul tematic și, după aia, nu primea bunul de tipar până nu dădea ceva absolut corespunzător. Îi ,înnebunea, dar ieșea întotdeauna victorios. Unde nu-l reclamaseră, nu-l înjuraseră, nu-l ponegriseră? La C.C., la Europa liberă... kangi! Îl porecliseră nea Procust. Îi făcuseră bancuri politice și obraznice: cică „Economisind hârtia, ocrotiți pă Tulea”. Îl disprețuiau, îl urau , îl blestemau, dar nu scăpau de sub teroarea lui. Ei da, teroare. Era singura rețetă eficientă. Cu de-alde ăștia, numai așa a mers. Și a ținut!
Boșorogii din jurul gropii dădeau semne de epuizare. Înghețaseră. Picoteau. Se arătaseră impresionați de discursul de adio, patetic și mobilizator. De citit, îl citise un critic literar care se chinuia de câțiva ani buni să scoată o istorie a poeziei patriotice. Dar și ăsta necesitase corecturi majore, pe care, cu toată durerea care îl anima, le operase tot el, cu pixul, în dosul ușii de la capelă. Ce să le faci? Ãștia-s oamenii, cu ăștia defilăm, vorba lui Baranga. De comentat incidentul cu ciumpăvirea coșciugului, nu îndrazneau. Murise Tulea, dar nici moștenitorul nu era mai prejos. El, Anghel Tulea-Bâtlan junior, preluase îndeletnicirea și o făcuse chiar profitabilă pe piața liberă. Uite, abia ce se terminase slujba și se și gudurau pe lângă el doi prozatori, unul din Fetești și altul din Slobozia, milogindu-se să le publice, dacă nu pe hârtie, măcar pe site povestioarele lor cretine. În sfârșit, că tot s-au canonit să ajungă până aici, o sa vadă el... Poate așa, ca pomană pentru ilustrul dispărut... Dar să facă dumnealor bine să bage pe prima pagină câte o dedicație, ceva... nemuritor. Să vadă și el cât îi duce capul. La nevoie, o s-o corecteze tot el, bineînțeles, ca să iasă ceva corespunzător, super.
Pentru asta trebuia să-i rămână în veci recunoscător ilustrului său părinte. A știut să-l orienteze, să-l conducă în viață, să-l pună pe direcție. Când l-a numit șef la cenaclul ăla de începători, crezuse că va fi pierdere de vreme. N-a fost. Acolo a învățat Anghel Tulea junior să se impună. Să conducă. Să taie-n carne vie. Și în manuscrise, firește. Și-a format gustul, s-a orientat. Și uite ce bine i-a prins! Imediat după bulibășeala din decembrie, au băgat actele pentru editură. Nu se plăteau drepturi de autor.... nu era lege care să te oblige să declari profitul... ce vremuri! El trecuse în prim plan, ca președinte, director general, și redactor șef; dar taică-său pusese afacerea pe roate... pe șenile, ce mai? Se îmbogățiseră din Sandra Brown și Pavel Coruț. Publicaseră la greu zodiace și manuale doldora de rețete care garantau succesul în viața de afaceri, viața publică, viața sexuală... Construiseră repede, cu credit de la Bancorex, prima tipografie... apoi a doua. Tot ei tipăriseră, apoi, formularistica de lichidare a băncilor falimentare. Au fost deștepți... au știut să se strecoare printre portițele lăsate de legiuitor. Urmase apoi revistuța – altă lovitură de succes: toți isnafii îi ciugulesc din palmă, doar să-i publice acolo, să-și vada numele tipărit. Când au făcut și site-ul, mutând cenaclul pe forum, chiar că au îngropat toată concurența.
(va urma)