am fost strivit între a vrea și a înțelege.

eram în acea stare în care știi și simți că lucrurile trebuiesc schimbate și apoi pornești într-o nouă direcție, dar te oprești pentru că-ți este frică. da! pur și simplu frică.

frică în primul rând să cotrobăi prin tine, când vrei să primenești stările găsite vraiște, să faci curat adică, fără teama că pătezi, spargi sau deranjezi ceva din propria-ți comoditate.

apăsat de șoc și de nevoia de schimbare împusă de acest aparent eșec printre prea multe succese, adică într-un moment deloc banal, am început să mă scotocesc prin trecut și prin crezuri; era un adevărat haos în toate, chiar și acolo unde speram doar la deranjuri aparente sau inconveniente mărunte, constatare care mi-a sporit frica.

dintr-o dată, m-am trezit schimbat în cerșetor al liniștii, iar generozitatea divină (sub formă de milă desigur), mi-a trimis un gând, ca fir călăuzitor pe calea spre salvarea a ceea ce mai putea fi salvat.

mai întâi am ezitat. părea nebunesc gândul venit : marea. de ce marea? m-am întrebat. ce legătură are nevoia mea de ordine cu marea? dar gândul revenea obsesiv, nelăsându-mi nici o urmă de îndoială.

răspunsul sugerat la frământările mele era marea, sau de la ea ar fi trebuit să vină înțelegerea a ceea ce mi se întâmplă.

mi-era la îndemână și eram curios, dar și temător. până atunci nu-i cerusem nimic decât răcoarea undei în scalde pripite sau alintări ale auzului când se zbuciuma, eu nedându-i decât arar și superficial elogii mute.

acum era însă altceva. lângă ea sau de la ea ar fi trebuit sau urma să-mi deslușesc ordinea interioară din care să apară un nou drum.

o priveam pentru început cu o curiozitate aparte, ca pe cineva pe care-l știi de o viață, cu care te întâlnești și pe lângă care treci cu sau fără obișnuitele schimburi de amabilități și căruia, dintr-o dată, trebuie să-i răspunzi la o întrebare.

dar în cazul meu, nici vorbă de așa ceva. nu ea mă chemase, ci eu venisem să caut răspunsuri, mânat de un gând care poate nici nu era real. dar am continuat s-o privesc în dimineața la fel de mohorâtă ca și înțelegerea mea. mi se dezvăluia prin culorile-i plumbuite, mate sub penumbre de nori de ploaie, unduindu-se greoi, fără nici un fel de grabă.

privirea fixă spre marginea depărtată pe care n-o puteam zări era doar rar săgetată de planările pescărușilor, mai tăcuți și ei ca niciodată.

și după câteva ore de căutare, altceva decât privirea obosită, m-a îndemnat să privesc la picioarele mele de unde valuri mici surâdeau spre mine cu o spumă anemică, parcă încurajându-mă: așa este! vei reuși!

nu-mi venea să cred că marea răspundea cu încredere la primul pas spre înțelegerea căutărilor mele. și Doamne, ce simplu era: intuisem aproape secătuit de căutare că nu spre larg trebuia să privesc, spre niște țărmuri pe care oricum nu le pot cuprinde, ci spre adâncul ei. adânc? sau adâncuri? sub bucuria reușitei, nici n-am dat atenție acestui detaliu, sau unei alte probleme care s-a ivit aproape logic: cum să privesc de pe mal în adâncu-i?

și aceleași valuri, tot îngăduitoare dar mai înalte sub vântul ce se asprise, m-au îndemnat să privesc plaja. o plaje pustie, în fapt o limită a mării, țărmul ei întins ca o carte de povești prin care ea, marea, își povestea trăirea oricui ar fi voit s-o știe.

erau acolo nisipul, apa sărată, stânci, alge, scoici întregi sau sfărâmate, insecte, păsări, luciri de viețuitoare, toate povestind laolaltă despre ceva minunat, necum altfel decât bine orânduit ca să poată să existe la fel de la începuturile lumii.

experiența acelei zile și miile de gânduri toarse, tot marea mi le-a rânduit în ceea ce acum știu că se chiamă ”pe o plajă fără nume”

”Pe-o plajă fără nume, de mine rătăcit
Și descompus de valuri în mii de firicele,
Simțeam lumina crudă, crescând din răsărit,
Albind cenușa arsă a patimilor mele.

Mă desmierdau adâncuri ce trimeteau prin unde,
Crâmpeiele de raze ce foc purtau de sus,
Să reaprindă bobul de jar dintre imunde
Cochilii sfărâmate și putrede-n apus.

Doar licăr de siliciu mai dormita pe mal,
Pierdut printre ruina luminii ce-nsera,
Veghind ca urnă rece, sub spuma unui val,
Cât timp o adiere, un bocet murmura.”

doar că marea îmi dictase un final care era parcă un suspans, sau era ca vorba unui povestitor tras către pat de o înserare plicticoasă și care mormăie în loc de ”noapte bună” un ”să mai vii și poate mai vorbim ...”

nici n-ar fi fost nevoie de mai mult -decât acest final neterminat- ca să mă facă să revin. și o făceam cu râvna celui ce începe să înțeleagă fragmente dintr-un adevăr poate știut, dar ignorat. am poposit astfel pe țărm în zilele cele mai felurite. nu ele, zilele, felurite, ci marea prin stările ei.

după mohorala primei căutări, am regăsit-o plină de lumini sau frământată de vânturi, ridată de furtuni sau tunând cu valuri înalte spre țărm răspunsuri ca ecouri târzii la tunetele venite din zare, dar am văzut-o și copleșită de ghețuri care o schimonoseau într-un fel fascinant, sau apatică, strivită sub oglinda cerului și inertă.

de fiecare dată îmi arunca -uneori cu blândețe- alteori hohotind, taine ale ei nicicând spuse până la capăt, ci lăsate așa neterminate să mă frământe pe mine, împrumutându-mi doar fragmente de înțelepciune.

și ca să înțelegi cât de mult m-am apropiat de ea privind-o, dar și pe mine odată cu ea, m-am lăsat îmboldit să aștern alte câteva rânduri care parcă-mi fuseseră dictate. dar nu erau în fapt decât versuri strigate din mine ca o mulțumire și iar le știm de demult ”Cât de-nțeleaptă-i marea !”

”Când prea ades sub vânturi
și de furtuni brăzdată,
în geometrii diforme
sălbatic descompusă,
rânjind spre cer și lume
întinderea-i ridată,
frumoasa-i măreție,
pare pe veci apusă.

Dar, ia aminte bine
și de la ea învață
tu, om țesut din apă,
că toată frământarea
acestui chip vremelnic,
e doar la suprafață.
Adâncu-i calm și rece.
Cât de-nțeleaptă-i marea !”

pare o nebunie că amestec lucruri scrise demult cu scrierea din seara asta dar acum știu că atunci le-am scris pentru acum de fapt.

și iar simt parcă mai acută nevoia de ordine după furtuna ultimelor zile și am vrut s-o văd, dar ceva m-a oprit. poate că din aceeași înțelegere divină am mai primit un gând, un răspuns care îmi interzicea căutarea ei.

am răsfoit mai mult prin minte în caiete până am găsit și poezia ”abis” :

”m-am reîntâlnit cu marea.
am putut vedea doar valurile
care unduiau protector
peste o adânc înțeleaptă taină”

care-mi spunea (dincolo de versurile ei așternute în seara ultimei privegheri pe țărm) : ”caută-mă în gând sau caută-mă și mai adânc în tine, acolo unde am așternut deja totul; oricum, dacă ai veni, nu vei putea trece de zidul banal al priveliștii marine pentru că eu -marea- mă dezvălui celor ce-mi sunt trimiși, o singură dată”.

am ascultat așadar cu sfințenie și acest sfat venit din gândul ei și (chiar dacă un pic clătinat de dorul ei), am mai stâns odată pleoapele peste toate tainele dezvăluite atunci și am conchis că știam deja ce am de făcut pe mai departe, dar nu și drumul pe care s-o apuc, sau cel puțin deocamdată.

mă vei întreba desigur ce era hotărât să fac și iată că-ți spun: mai am de privit încă odată la tot ce-i în mine, să aleg și să separ în liniște și fără grabă bucuria de singurătate, iubirea de tristețe și dacă pot, și trecutul de prezent.

iar când toate astea se vor împlini, voi ști calea de urmat care va fi ori a împlinirii, ori a resemnării, fiecare dictată de curajul sau teama date de ce-am văzut și cu care mă voi apropia de începutul acelui drum nou, atât cât îmi va mai fi rămas el să-l fac cu tine sau singur.

povestea asta a mării am scris-o acum, dar curge cu convingerea că o știu demult, că sunt dator s-o scriu și că o fac cu un rost care încă nu mi-e pe de-a-ntregul înțeles nici mie, și cu totul altul decât a explica de ce am scris atunci poeziile despre ea.

poate că acest înțeles este la fel de ascuns ca răspunsul la întrebarea ta ”de ce să ne mai fi fost rânduită această iubire dacă ar urma să ne fie luată?” sunt sigur iubita mea, chiar dacă cele două înțelesuri ne vor mai fi ascunse o vreme, le vom descifra împrună.

Te iubesc și-mi caut mântuirea prin încercarea de a înțelege tot ceea ce ne încearcă.

Dacă va fi să citești toate astea acum în noapte, închei spunând ”noapte bună, draga mea!” iar de va fi să fie doar dimineață, vei schimba pentru mine urarea cu una mai potrivită.