Adina avea 18 ani, era proaspăt absolventă de liceu, dar și proaspăt rănită la o unghie, pe care din greșeală a sprijinit-o de catul ușii, iar mătușa ei, fără s-o vadă, a închis poarta, prinzându-i unghia între balamale.
Toată noaptea care a urmat, Adina s-a zvârcolit în pat, pradă unei dureri ascuțite, ce a înlocuit treptat amorțeala pe care a simțit-o în unghie imediat după accident, calmată doar infinitezimal de laptele bătut cu care mătușa i-a înfășurat unghia, cum se face în astfel de cazuri.
Încercă să doarmă, dar nu putea, din cauza durerii ce venea în valuri la fiecare 5 minute din locul lezat, la care nu îndrăznea să se uite, pentru că-i era rău când vedea sânge, cu toate că, propriu-zis, unghia ei era acum o plagă albastră, cu sânge închegat.
Dimineața, după o noapte albă, Adina se duse împreună cu mătușa ei la Spitalul Municipal din oraș. Situat pe curba unui deal, era încadrat de un peisaj frumos, cu viță de vie, ceea ce-i dădea un aer mai puțin înfricoșător, astfel încât cineva care nu ar fi știut că e vorba de un spital, ar fi putut să creadă că e un centru de frumusețe, unde te destinzi, și nu un loc al suferinței, unde se făceau operații care de care mai complicate, prelungind sau nu viața pacienților.
Adina se îndreptă cu inima strânsă spre camera de gardă ; a merge la doctor i se părea ceva ce aducea totdeauna suferință ; își amintea vaccinurile primite în școala generală, care din cauza durerii îi storseseră lacrimi, își amintea doctorița stomatoloagă din aceeași perioadă, o doamnă brunetă, drăguță, în prezent pensionară, care se plimba adesea cu câinele ei negru, cu o blană zburlită pe lângă blocul unde locuia Adina, dar care cu câțiva ani în urmă o cam torturase în cabinetul ei dentar din incinta școlii. Cu toate că Adina nu avusese mari probleme de sănătate (nici un braț rupt, nici un apendice scos), se simțea ca o oiță în mijlocul unei haite de lupi.
Din dreptul camerei de gardă apăru un om de la țară cu piciorul bandajat, gemând de durere. Adina întoarse capul, jenată, gândindu-se cu groază cum avea ea să iasă pe ușă după consultație. Spera în sinea ei că diagnosticul nu avea să fie prea grav, deși vedea cu proprii ei ochi că unghia era sfărâmată și că probabilitatea de o operație era mare.
Pe când se gândea ea la toate astea, stând în picioare lângă ușă, și având deja în spatele ei destui pacienți veniți după ea, care mai de care cu tot felul de urgențe ( printre care și o femeie de la țară peste mâinile căreia căzuse o cratiță cu apă clocotită), ușa se deschise și Adina aproape dădu nas în nas cu un medic destul de tânăr, cu un păr roșcat de-ți lua ochii și cu niște ochi albaștri tulburători, atât de tulburători, încât Adina uită o clipă că se afla în sala de așteptare a unui spital și avu senzația că se afla…dar gemetele unui pacient aflat înăuntrul camerei de gardă o aduseră cu picioarele pe pământ, în timp ce pășea sfioasă în încăperea medicală.
Auzise tot felul de povești despre medici, ideea generală fiind că le cam placea să taie în carne, mai ales chirurgilor, de altfel pe atunci circula un banc despre medici care zicea : ‘după o consultație a unui pacient ce acuză dureri în zona apendicelui, și care e susceptibil de un abdomen acut chirurgical, dar care se dovedește în cele din urmă a avea un diagnostic tratabil medicamentos, medicul exclamă : păi și acum eu ce mai tai ?’
În sfârșit, Adina se gândea că exista o nucă de adevăr în toate bancurile astea, iar când peste această imagine de măcelar suprapunea și imagini din filmele de groază, care de multe ori arătau corpuri dezmembrate, la care nu se uita, dar peste care dădea uneori din greșeală cu telecomanda, avea în fața ochilor o secvență din care nu voia să facă parte nicicum.
Totuși, când medicul ridică spre ea ochii lui de un albastru lucitor ca strălucirea algelor, Adina simți dintr-o dată cum crește în ea un grăunte de încredere. Iar chipul acela, ochii aceia, îi aminteau de…El îi desfăcu cu grijă pansamentul, și când văzu unghia mov-albăstrie, a cărei pată se întinsese peste jumătate din suprafața unghiei, îi spuse blând, atât de blând, încât Adina crezu că visează și că vorbea cu un înger, un înger cunoscut, că trebuie să îi facă o ablație de unghie.
Prin urmare, era nevoie de o mică operație, dar care, evident, avea să se facă sub anestezie. Dar nu avea să simtă durere, trebuia să aibă încredere și să nu se apuce să plângă dintr-o dată, ca fetițele când văd un câine fioros sau un tren care pleacă brusc, purtând în el pe cineva drag.
Închise ochii în timp ce acul îi pătrundea în vena mâinii stângi. Doctorul Camil (ce nume poetic, își spuse, după ce văzu numele lui pe ecuson) era foarte aproape de ea, atât de aproape încât Adina uită că în momentul acela el îi făcea injecție, uită de durerea ascuțită a anestezicului ce-i intra în sânge, simțea doar o pâclă roz ce-i învăluia inima în mod plăcut, ca o pătură protectoare, o senzație asemănătoare cu ce trăise cu ani în urmă, când un înger blond o strânsese la piept cu căldură, iar când deschise ochii și el îi scoase încet acul din vene, seringa nu i se mai păru un instrument de tortură, ci o muzicuță la care îngerul cânta, aproape de trupul ei ce devenise un clavecin vesel ale cărui clape dansau singure, ca în desenele animate.
Când mâna încă nu-i era complet amorțită, simți cum mâinile lui ating mâinile ei, ca într-un duet și nu ca într-o operație, în care medicul curăță o unghie zdrobită, tăind încet-încet partea care e lezată, încât se trezi că se gândește că voia să rămână așa la nesfârșit, într-o permanentă magie a atingerii corpurilor lor, simțind cum pielea lui se contopea cu a ei, într-o îmbrățișare duioasă.
Apoi, pe cum stătea ea în pat ridicată pe jumătate, observă că pe peretele din fața ei era înfățișat un glob mare, albastru, ce părea că avea îngroșată regiunea Noii Zeelande. Adina îl privi cu o intensitate atât de fixă, încât literele ce formau propoziția ‘Sănătatea este de aur’, își schimbară deodată ordinea, devenind ‘Nu-mă-uita’.
Apoi cabinetul medical se evaporă din fața ochilor ei și în locul lui apăru o fetiță de 7 ani, blondă, cu părul lins, stând pe un peron, ținând în mână o batistă albă de dantelă, ce i-o flutura unui bărbat blond, cu ochi albaștri, ce se urca într-un tren. În momentul în care monstrul ce scotea fum pe nări se puse în mișcare din rărunchi, iar mâna străinului fluturând nu se mai zări, sarea ochilor îi alunecă pe buze, îi încețoșă ochii, și apoi, tot mai mult, de-a lungul anilor, i-a încețoșat imaginea acelui bărbat blond, la care se gândea adesea și pe care de atunci nu l-a mai văzut.
Când îl zări prima oară pe doctorul Camil, avu o clipă senzația că el era bărbatul de pe peronul gării, iar senzația de regăsire era atât de plăcută, atât de intensă, încât la gândul că avea să-l revadă abia peste o săptămână, pentru schimbarea pansamentului, simți o durere violentă, o sfâșiere lăuntrică.
Ajunsă acasă, Adina se prăbuși în pat, zăcând, cu gândurile zburându-i în toate părțile, ca așchiile unui trunchi lovit. După ce tatăl ei plecase în străinătate, primind un post de cercetator la un institut medical din Noua Zeelandă, a trăit luni de coșmar, îndulcite doar de mătușa ei, care a crescut-o frumos, dar singură, de-a lungul anilor.
Săptămâna de așteptare o trăi într-o ceață totală, ca și cum ar fi zburat încontinuu, ca personajul Nils Holgerson din desenele ei preferate (și inventat de Selma Lagerloff), în care peisajele din mintea ei erau ba un peron de gară unde o fetiță făcea cu mâna unui bărbat blond, cu ochii decupați parcă din cer, ba un peisaj de o frumusețe incredibilă, cu un deal verde ca gândurile de primăvară, peste care se odihnea un cer albastru lucitor, semănat cu flori de nu-mă-uita, printre care fetița se plimba și dintr-o dată se arunca între ele, strângându-le în brațe.
În ziua revederii, Adina se îmbrăcă într-un costumaș albastru, și se prezentă cu emoție în camera de gardă. Pe când încerca să-și domolească bătăile intense ale inimii, ușa se deschise și în drepul ei apăru o femeie tânără, în halat alb, care îi făcu semn să intre. Cu inima strânsă, Adina își roti privirea peste tot, dar doctorul Camil nu era niciunde. Fetița de pe peronul gării își căută batista în buzunar, simțind cum sfâșierea lăuntrică avea să se preschimbe într-o ploaie torențială. Ar fi vrut să taie un petec din costumașul ei și să-l lipească de afiș, ca el să știe că ea a fost acolo, ca el să știe că ea îl aștepta, pe peron, într-o gară.
Când asistenta îi desfăcu pansamentul, Adina simți o durere cruntă în unghie, care, contopită cu durerea lăuntrică, se porni într-o ploaie de sare pe care nu mai avea cum s-o oprească, de femeia în alb se uită mirată la ea, ca și cum ar fi întrebat-o :’Chiar te doare așa tare ?’
‘Doare’, ar fi vrut să-i răspundă Adina, care nu putea să-i spună ca doctorul Camil semăna atât de mult cu tatăl ei, pe care nu-l văzuse decât o dată în viață. Care nu știa nici ea prea bine cât procent din ceea ce simțea era consecința lipsei tatălui ei și cât procent era doar îndrăgosteală, pentru că nu-și amintea să mai fi fost îndrăgostită. Care era tulburată că doctorul Camil nu numai că îi deschisese unghia, dar îi deschisese și amintirea aceea dureroasă și atât de esențială în viața ei, pentru că ce poate fi mai esențial pentru un copil decât să crească înconjurat de dragostea ambilor părinți, care, dacă din diverse motive nu poate fi revărsată asupra copilului, acesta, devenit adult, va fi mereu bântuit de alura unei mari dragoste pierdute și va încerca instinctiv s-o regăsească, într-un carusel de sentimente confuze, pe care încerci să le înăbuși, dar care revin periodic, ca un gol dureros pe care încerci mereu să-l umpli cu lumină.
În plus, îndrăgostirile vin și pleacă fără să ne întrebe dacă le vrem, sau dacă momentul în care apar e propice ; sînt ca niște boboci de flori care nu se deschid niciodată, dar din cauza asta nu-și pierd farmecul, ele rămân în amintire ca niște crengi înflorite primăvara, pe lângă care treci într-o plimbare oarecare și care îți ating umerii, înfiorându-i de prospețime.
Ele apar din senin ca și curcubeele, pe care le vezi deodată atât de splendide, după o ploaie care ți se pare că nu se mai termină, și apoi, după ce le admiri câteva clipe coama lor multicoloră de animal fabulos, dispar tot atât de repede precum au apărut, lăsându-ne nostalgici după amintirea lor.
Când ești îndrăgostit e ca și cum o parte din sufletul și trupul tău se desprinde de tine și se lipește de trupul și sufletul celuilalt, care te poartă în el uneori fără să știe, ca o sămânță de nu-mă-uita, adusă de vanturi.