- Să vedeți ce-am pățit ieri, începu Profesorul. Sorbi apoi încet din cafeaua fierbinte, țuguindu-și buzele. Ceilalți, adică Săndel, Poetul și Dan a lu’ Nașu, dar mai ales Bicuță ciuliră urechile, lăsînd deoparte dialogul despre prețul cartofilor și cantitatea de azotați pe care o pune țăranul din Peretu în legume.
- Ce pățirăți? întrebă Bicuță, nerăbdător să audă pățania. Profesorul nu prea îi surprindea cu astfel de povești, se pare că cele mai multe întîmplări cu bucluc le contabiliza Săndel.
- Aseară, cam pe amurgite, ies din casă, aveam consiliu profesoral la școală și eram pe fugă, întîrziasem puțin. Cînd să ies pe ușă, nevastă-mea strigă după mine „ia și gunoiul!”. Nu puteam s-o refuz, deși îmi era peste mînă, ghena de gunoi este în partea opusă parcării, unde aveam mașina.
- Tot Dacia aia din optzeșdoi? întrebă Săndel. N-o mai schimbați odată? Trebuia s-o dați la „rabla”
- Și tot nu făceam nimic. Îmi dădeau ăia treizeci de milioane și trebuia să pun eu alte două sute de milioane. Din salariul meu de profesor nu-mi permit să plătesc rate. La anul termină și fi-miu liceul, trebuie să-l țin și la facultate, asta dacă o vrea să facă facultate, că nu prea-l trage ața.
- Hai, spuneți mai departe, zise Dan a lu’ Nașu, nerăbdător. Săndele, nu-l mai întrerupe dom’le pe domnu’ Profesor. Ați ieșit cu gunoiul pe ușă…
- Da, dar înainte a trebuit să-l mut într-un sac menajer, că ăla din găleată se rupsese. Asta m-a întîrziat și mai mult, eu de obicei sunt punctual, n-aș fi vrut să primesc reproșuri din partea colegilor. În sfîrșit, ies din bloc, pun sacul în portbagaj și plec. La prima ghenă de gunoi opresc, e una chiar lîngă blocul meu, mereu admir „peisajul” din balcon, mai ales cînd se încaieră țiganii cu cîinii din cartier pentru un colț de pîine. Cobor din mașină și arunc sacul. Dar din grabă, îmi scapă și cheile de la mașină, cred că s-au agățat de sac, așa că am rămas ca prostul lîngă ghenă. Mă apropii de marginea ei, și încerc să-mi recuperez cheile. Din păcate, tocmai o goliseră ăia de la salubrizare, așa că sacul meu zăcea pe fundul ghenei, alături de alte resturi alimentare sau de alt fel. N-am încotro și intru înăuntru, am simțit cum s-au rupt și pantalonii între picioare în timp ce escaladam.
- D’aia sunt buni blugii, oftă cu nostalgie, Săndel. Mai ales ăia de pe timpuri, n’aveau moarte. Îi frecam și cu cărămida, să se albească.
- Domnu’ Săndel, dacă mai întrerupi de domnu’ Profesor, te-ai lins pe bot de votcă, izbucni Bicuță. Ce naiba, dom’le, nu poți lăsa omu’ să povestească liniștit? Nu vezi în ce impostură s-a aflat?
- Așa că intru în ghenă și încep să-mi caut cheile. Cum spuneam era pe amurgite și nu prea se vedea bine, mai ales acolo, unde era și mai întuneric. Scotocesc eu prin pungi, degeaba. La un moment dat îmi strigă unul de la un balcon: „Domnu’ Profesor, dacă aveți nevoie de lanternă, vă arunc eu una”. Cred că mi s-au aprins obrajii de rușine. Ridic capul peste margine și ce văd? Stăteau la rînd să arunce gunoiul trei copii, elevi pe care-i cunoșteam „Săru’ mîna domnu’ Profesor” îmi spun ei. Îngaim și eu un „bună seara” și încerc să dau o explicație. Nu apuc, apar două țigănci, din alea cu fuste multe. Una dintre ele îmi spune: „domnu’ dacă găsiți pîine și niște oase și nu vă trebuie, să ni le aruncați nouă, mînca-ți-aș”. Cealalată, mai școlită se pare, o apostrofează: „N-auziși fa, că e domnu’ Profesor? Lasă domnu’ Profesor, ia matale ce vrei de acoloșa, că ai salarul mic am auzit și noi la televiziune”. În sfîrșit găsesc cheile și ies victorios, cu ele în mînă, pentru a lămuri problema. „Uitați, după cheile astea am intrat, nu de foame”, le zic eu. De fapt am vorbit singur, copiii lăsaseră gunoiul lîngă ghenă, iar țigăncile erau fugărite de cîini. M-am suit în mașină și nici nu știu cum am ajuns la școală. Știam că am în buzunarul portierei un deodorant, îl lăsase nevastă-mea, L-am găsit, dar era gol, nici fîs n-a făcut măcar. Cum am ajuns la școală, prima dată m-am dus la toaletă m-am spălat cu apă pe mîini, că săpunul îl furaseră. La două zile dispare săpunul, au încercat să pună săpun lichid, dar l-au furat cu tot cu dozator. Intru în clasă și mă așez în prima bancă, locurile bune din spate, acolo unde se rezolvă integrame, erau ocupate deja. Îmi cer scuze pentru întîrziere, dau să explic și de ce, dar directorul mă oprește „Lasă, colega, dar sper să nu se mai întîmple”. Una peste alta, a fost și un aspect pozitiv, am terminat ședința mai repede, pe urmă am înțeles că din cauza miresmei pe care o degajam. După ce le-am povestit pățania, colegii mei m-au întrebat cînd e ziua mea, să-mi facă și ei cadou un săpun și deodorant.
- Dar cînd ați ajuns acasă soția nu v-a simțit? întrebă Poetul.
- Ba da, adică se culcase, că era obosită. M-am spălat și eu și m-am băgat în pat. După un minut, nevastă-mea deschide un ochi și-mi spune. Ia vezi tu, la veceu, fi-tu iar nu a tras apa, miroase de aici.