Săndel intră pe ușa cîrciumii și se așeză la masa lui. Purta un costum bleumarin, iar haina îi venea strînsă pe corp, de aceea o lăsase descheiată la nasturi. Croiala era demodată și în coate avea petice de piele.
- Ce e cu ținuta asta la matale? întrebă Bicuță. Parcă nu umblai la costum.
- Așa e, nu mă îmbrac de obicei la patru ace, dar de data asta e cava special.
- Vrei să pari serios? Intelectual? Sau funcționar de bancă? întrebă și Profesorul, privindu-l peste ochelari.
- Aș, alta e povestea. Am fost la nuntă la o verișoară de-a nevestei, săptămîna trecută. A trebuit să caut prin șifonier, să găsesc ceva mai vechi, știam eu că aveam vreo două costume, unul de la absolvire, altul de la nuntă. Sau invers.
- Cum invers? Nu tot două costume erau? Adică unul de la nuntă și altul de la absolvire? întrebă Dan a lu’ Nașu. Ce mi-e Baba Rada, ce mi-e Rada Baba…
- N-ați înțeles. În sensul că nu mai știam care de unde este. Amîndouă sunt negre. Problema e că mă cam strîngeau, între timp am mai pus și eu, ca omul, cîteva kile. Cînd le tot probam, se uită nevastă-mea mai atentă și zice: „Aoleo, Săndele, sunt roase de molii”. Mă uit și eu și, într-adevăr, erau terminate pe la mîneci și pe la gulere. Chiar și căptușeala era mîncată de molii. A trebuit să cumpăr alt costum, noroc că am găsit ceva bun la second hand, că n-aveam chef să dau banii pe ceva ce nici măcar nu port. Iar pe ăsta de pe mine l-a cîrpit nevastă-mea și acum îl îmbrac mai mult de necaz. Am găsit molii peste tot, mai precis urmele lor. Săpaseră șanțuri pînă și în covoare, adevărate tuneluri. Ca la Bumbești-Livezeni. Și îmi pare rău de persanul din sufragerie, că îl am moștenire de la mamaie.
- Că veni vorba de moșteniri, interveni Dan a lu’ Nașu. A murit o mătușă și am moștenit niște bani, nu foarte mulți. M-am gîndit să-mi iau un petic de pămînt la țară, am găsit ceva frumos, la cinci kilometri de oraș. Adică o curte cu un fel de baracă. Are doi meri, mai pun și eu vreo patru și fac o livadă. Să stau vara la umbră, să beau bere și să mănînc semințe, să privesc la oamenii care trec pe uliță. Pe de altă parte, mi-aș lua un ceas elvețian din banii ăștia, eu am avut parte doar de ceasuri rusești. Dar parcă tot spre grădină mă trage ața. Să stau vara pe un șezlong, sub un pom, și să beau bere, cum spuneam.
- Mai bine îți iei un ceas și vii aici, la restaurant, să-ți bei berea. În felul ăsta te și lauzi cu el la prieteni, găsi Bicuță soluția de compromis. Tot trebuie să-l uzi, că altfel se strică sau ți-l fură.
- Mie mi-a furat săptămîna trecută geanta din tren, zise Profesorul. Noroc că nu aveam cine știe ce în ea, niște lucrări de control, le luasem să le corectez pe tren, că acasă nu prea am timp. Acum, nu se mai fumează în tren, dar nașii sunt și ei fumători așa că țin trenul mai mult în stații, preț de-o țigară adică. Oprește trenul la Vîrtoape și toți călătorii coboară să fumeze. După cîteva minute, nașul strigă: „Hai, terminați țigările, să dăm drumul la garnitură”. Și așa, mi-a furat geanta, că am lăsat-o în compartiment să-mi fumez țigara. Cînd m-am întors, ia-o de unde nu e. Cred că au fost mai mulți, că unuia i-a furat purcelul, îl cumpărase din tîrg de la Grădinari, că e mai ieftin și oamenii nu mai țin animale. N-au făcut recoltă anul acesta, neam.
- Se pierde obiceiul, domnule, zise Săndel, sorbind din halba de bere. Înainte vreme era sărbătoare, toți tăiau porcii în aceeași zi. Mi-aduc aminte că eram copil și pe stradă se auzeau numai guițături și mirosea peste tot a țuică fiartă. Acum, trebuie să-l adormi, cică. Să nu-l stresezi cînd îi iei gîții. Cum naiba să-l adormi? Poate să-i torni pe gît un țoi de țuică, dar nu e păcat de băutură?
- Îi citești din poeziile Poetului, precis îl ia somnul. Eu n-am rezistat nici cinci minute sau două strofe, zise Bicuță. Poetul nu era prezent, așa că își puteau permite glume pe seama lui.
- Păi la cît de bine citești tu, termini o poezie într-o juma de oră, replică Săndel. Dar dacă nimerești din greșeală o notă de plată de-a ta? Îl stresezi toată viața, nici nu mai e bun de jumări. Acum vreo trei ani, veneam de la Sibiu, făcusem Crăciunul acolo, la niște prieteni. Cum mergeam așa pe șosea, îmi iese în față un șoșoi și-l lovesc cu mașina. Mi-a spart spoilerul, și mi-era necaz al naibii. L-am pus în portbagaj și l-am gătit de Revelion. M-a costat friptura de iepure un milion jumătate, cît mi-au luat la service să schimb spoilerul. Și cu blana, firește. Coada i-am dat-o unui nepot avocat, să-și anihileze concurența.
- Cu coadă de iepure? întrebă Dan a lu’ Nașu. Chiar că nu înțeleg asta.
- Știți cabinetele avocaților, sunt așezate unul lîngă altul. Vecinul lui are doar procese penale, cei mai mulți clienți sunt țigani, cu ăștia se înțelege el mai bine, adică. De aici îi venea grosul. Și dacă tot lipsea cîteva zile, i-a agățat coada de iepure deasupra ușii, lîngă firmă. După o săptămînă, cînd s-a întors ăla de pe unde fusese, nu-i mai trecea nici un țigan pragul. A trecut cam o lună pînă s-a prins de ce, timp în care nepotul i-a preluat toți clienții. I-a spus bulibașa: „Cum, mînca-ți-aș, să mai venim la matale, că puseși șoșoiul la ușă?. Asta e descriminare de rasă, bre!”. Că țiganii sunt superstițioși, unde văd coadă sau labă de iepure, nu intră nici cu poliția.