poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-11-04 | |
S-a făcut ceasul opt. Până acum, anonima oră opt nu a avut nimic de spus, dar cu îndârjire și fără nici un fel de remușcare, a devenit marele ceas Opt. El, unicul, mă întoarce acasă, încercând să-mi scuture privirile de lume și de zgomotul de sub soarele orb ce-și cațără apusul printre crengile tivite de brun-roșcat. La intrare, înfiptă între ușă și toc, o hârtie ține de vorbă clanța surdă. Biletul alb, împăturit în patru, râvnește la degete, nu două, nici cinci, ci la toate zece. Mă ofer voluntar cu gândul ascuns că poate într-o zi voi fi recompensat, deschid și scrisul mărunt și nervos strigă la mine cu glas de femeie : „ Am plecat, nu mă căuta.
Singură mereu, te urăsc, nu vreau să te mai văd.”. În continuarea frazei, un cuvânt a fost ucis cu o linie strâmbă, ca mai apoi, un altul să fie măzgălit la repezeală : „Niciodată!”. Adică, punct, de la capăt nu există, se pare, decât pe aceste trepte pe care le urc numărând în gând : „ unu’, doi, trei..”. Fără P.S. Cumplit obicei să te speli pe mâini de un milion de ori la aceiași chiuvetă, totuși, nu mă pot abține, o fac încet, de parcă nu mi-ar păsa de chipul ce-mi rânjește din oglindă. Tu. Camera mea, ridicolă ca de obicei, în încercările ei de a fi primitoare, mă strigă pe nume. Nu răspund, dar ea știe că o privesc în silă, pe furiș. Nici ea nu se mai bucură demult de nimic. Cocoțată pe masă, singurătatea face streaptease cu mișcări nepricepute. Încerc să-i cânt deșănțat, dar se prinde că o iau în râs și se grăbește să se îmbrace la loc cu schimburi curate. Mă crede doar pentru faptul că încă mă iubește. Cu mâna stângă fumez copia de proastă a țigării care îmi place, cu dreapta fac eforturi să mă abțin. De la orice, nu contează. Până și de mine. Cu mult timp înainte trupul meu era o casă primitoare a sufletelor care înnoptau pe aici, acum însă, abia dacă mă mai cuprinde pe mine și mă întreb dacă nu cumva este vina inimii mele care își făcuse un obicei de a împrumuta tot ce găsea diminețile uitat pe noptieră, oricum nu mai contează, mă consolez cu gândul că se asortează perfect cu ochii ținuți strâns închiși din cauză de prea multă lumină eviscerată. Deznădejdea. Medicul mi-a spus că nu există tratament pentru boala de care sufăr, dar mă pot preface mort încă din timpul vieții și astfel voi reuși să trăiesc mai mult, cine știe, poate veșnic.
Cuvinte, rutină, dezastru, egal rezultat. Aceasta-i poziția mea șoc, incandescentă în formă de arc, cu care caut cu febrilitate firimituri de iluzii pe sub vârful vreunui pantof cu toc cui, dar ultima urmă de speranță s-a șters chiar sub apăsarea obrazului meu stâng. Să nu fi făcut eu niște copii de siguranță pentru ieșirea de urgență în caz de eșec? Ceas de perete cu ticăit electronic ca-n visele moderne, îi scot bateria, dar timpul se scurge în continuare peste pereți, la naiba, chiar am nevoie de un instalator, e ud peste tot de ore pierdute. Un tablou în loc de fereastră, pictorul a fost renumit mai mult pentru tristețea sa decât pentru culori, măcar priveliștea aceasta nu mușcă, așa cum face realitatea cu noi, nu-mi pasă când aud de aiurea, că uneori toți suntem uși în loc de ferestre, nu este mortal îmi spun, am încercat pe pielea mea de atâtea ori și uite că n-am murit, m-am ales doar cu răni ușoare și o imensă sperietură de viață, dar până la urmă inima s-a pietrificat și am scăpat de dureri, e mult mai bine așa, pe-ntuneric. Să mai pun puțin coniac în „Purple”, vreau să simt noaptea ce-și toarce în blană nepăsarea, doar ea știe că mă păstrez abandonat pentru că așa vreau, nu pentru că nu aș putea altcumva (pe cuvânt). Dar cuvântul întreg zace lângă mormanul de cuvinte dezmembrate, gata de a fi aruncat în groapa comună a cuvintelor fără adăpost, nu ești tu de vină, trebuia să te fi uitat la termenul de garanție, nu ai putut sau poate nu ai mai vrut, acum nici asta nu vrei să mai vezi măcar, că nu ești tu de vină, sunt eu cel bolnav de faptul că pereții născuți din pereți drepți sunt malformați de rotund, cu mine în centru distanța-i egală, fără tine în mine, devine totală, pe diagnostic, neciteț, mai stă scris : „suferă de o boală gravă a sufletului”, în paranteză, „incurabil, recomandăm nu atingeți”, ei nu știu că ești doar tu, întreagă în mine, cu toate fazele tale, primară, secundară, terțiară, le vreau și pe celelalte dacă mai sunt, nu-mi este rușine că sunt nebun, nu aș putea fi sănătos fără să fiu bolnav de tine, nu vreau să mai scrii bilete cu mâna stângă, dacă poți nu le mai scrie deloc, vino și așeză-te-n colț lângă sobă, așteptă-mă să mă întorc de la slujbă cu pâinea de graham învelită în ziar, am luat și parizer, deși știu că nu-ți place, dar nu avea rest și mi-a pus „o sută de grame”, nu, pisoiul de o lună ce toarce în buzunarul de la palton nu l-am furat, frigul probabil l-a rătăcit printre faruri aprinse și nemiloase, m-am gândit că ți-ar place să-l ai, ți-l dăruiesc.
Bună dimineața, iubito, nu te mai vreau oglindită în fereastra în care ninge fără culori, scriind bilete cu mâna stângă, te rog, dacă poți, nu le mai scrie deloc, eu sunt tot aici în colț lângă sobă, te rog iubito, dacă mai poți să auzi, nu mai scrie deloc. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate