(1988 – 1989)

Capitolul 1



Orășelul își trăia liniștit viața hărăzită de mai marii lui , care pentru un mandat în plus se făceau luntre și punte să fie văzuți și remarcați permanent de superiorii lor. Intrase deja în tradiție, ca mai marii mai marilor orășelului să propună și alegătorii să aleagă pe cei mai buni dintre cei mai buni. E de la sine înțeles că acest lucru dădea locuitorilor un sentiment de liniște și de stabilitate. Ce, era rău că lumea își știa primarul ani în șir? Era de colea că majoritatea lucrătorilor din primărie erau aceiași (tot) de ani în șir ? Era rău că la conducerea Miliției îl știau de ani buni pe tovarășul colonel Mihu Căleață ? Era chiar așa de rău că pentru (aproape) toată lumea tovul prim-vice Gheorghe T.Gheorghe era pur și simplu “Gică” iar Vasile Mârlan (al II-lea vice) era, tot, pur și simplu “Vasi” ? Dar să nu ne depărtăm prea mult . În cincisprezece ani doar, gestiunea “Bufetului Central” fusese rotită de tot atâtea ori în ideea benefică pentru tot orașul, sinonimă cu vorba lui Nea Mihu : “așa n-o să mai poa’ fura nimenea”…Și mai marele șef în alimentația publică, Guță Fuior avu grijă ca după principiul “anu’ și gestionaru’ “ să-și înscăuneze, pe rând, toate rudele aflate atât în oraș cât și pe o rază de 10 kilometri, și toată lumea fu mulțumită. În patru ani „Bufetul” făcu pui, astfel că orășelul nostru liniștit mai avea încă o atracție și anume, numărul mare de cârciumi, birturi și restaurante, terase de alimentație publică și cofetării (doar cu numele) , fapt ce a determinat ca numărul bețivanilor din oraș
să pară mult mai mic decât în trecut când era un singur bufet, și ăla central, de unde-ți era oarecum rușine să ieși pe trei cărări că te știa o lume întreagă, dar pe șapte cărări oricum se ieșea, pentru că în acea stare nu mai știai de tine, așa că nici măcar de ce și de cine să-ți mai fie rușine nu-ți mai era, fiind beat cui, cu demnitatea transformată în cârpă. Culmea e că în acte, aceste localuri figurau ca anexe ale “Bufetului Central” -acesta fiind un mare restaurant , dar pentru păstrarea tradiției și în amintirea primei barăci în care se vindeau cu lipsă la măsurătoare și concentrație alcoolică o sumedenie de băuturi “exotice”, se hotărî ca acest minunat restaurant să poarte cu duioșie
emoționanta denumire “Bufetul Central”. Dar cum la români (se zice) o minune nu ține decât trei zile, așa și în orășel liniștea și stabilitatea nu ținură cât se prognozase, și asta chiar numai pentru că tovarășul Roșeață Păul Timu – primarul – avea un văr cu numele – e drept, cam sinistru, Groparu. Dar dacă tovarășul Groparu (și Ghiță ca prenume) nu ieșea prea mult în evidență cu numele lui complet, în schimb, prenumele tovarășului Roșeață erau năucitoare având o istorie pe măsură . Cu circa patruzeci de ani în urmă, când mai marele familiei de atunci era Arifton Roșeață, de bucurie că nevastă-sa îi născuse, în sfârșit un fiu, după o serie glorioasă de nu mai puțin cinci fete, se pili în așa hal încât notarul - aflat la rându-i într-o avansată stare euforică -efect imediat al licorilor consumate în exces în onoarea preafericitului tată de (în sfârșit) băiat, și care tată ținu cu tot dinadinsul să-l recompenseze, modest, pe cel care va trece numele copilului în Registrul Stării civile, - interpretă după ureche spusele mai mult lălăite și cu juma’ de gură , mai degrabă bolborosite, ale tovului Roșeață – senior, după cum urmează : „…ăăăă ! hâc !...pă ultimu…pă ultimu…îî ...Roșeațț ăă !...hâc !”, astfel că zgârie aproape literă cu literă, în Registrul notarial, rezultând PÃUL TIMU ROȘEAÞÃ. La trezirea din abureală, tovul Arifton se luă cu mâinile de păr când citi în certificatul de naștere cele două prenume ale fiu-său, dar era deja prea târziu; știa și el, săracul, câtă bătaie de cap reprezenta în viitor schimbarea prenumelor date la naștere. Resemnat (și ca bun ortodox), trânti un „’Tui altaru’ și patrafiru’ mă-sii…” și se lăsă păgubaș. Din acel moment dădu în patima beției, nu înainte, însă, de a inaugura cu mare pompă, se înțelege, prima baracă din orășel, în care se vindeau într-o fericire alese băuturi diluate, devenind chiar, clientul permanent al localului până dădu ortu’ popii într-o altercație mușamalizată rapid, lăsându-l pe Roșeață – junior să crească într-o atmosferă morală sănătoasă, trecând prin toate etapele de desăvârșitor al construcției socialismului și (de ce nu ?) comunismului, adică de la pionierul destoinic și temerar, la utecistul clarvăzător în munca organizatorică și, în sfârșit, la secretarul cu propaganda și aproape imediat, la prim-secretarul Comitetului orășenesc de partid, devenit automat – ca urmare a diviziunii muncii colective - și primar al localității. Iată deci, ce de nădejde tovarăș reprezenta vărul tovarășului Ghiță Groparu. Iar o unică și netă concluzie duce automat la constatarea că dacă vărul tovului Groparu, adică tovul Păul Timu Roșeață este și un prim-secretar și un primar plin de inițiativă, este clar că și vărul tovarășului Roșeață, adică tovarășul Groparu este un element sănătos recunoscut de „centrul” județului, dar și mai departe, mai suuus! ca un om cu înaltă ținută morală și decorat cu înalte distincții pentru servicii aduse edificării construcției socialiste (sau cam așa ceva), cum scria pe brevetele Ordinului Muncii clasa a III-a și Medaliei Muncii primite aproape concomitent, în ciuda faptului (dar nu-i așa ? asta nu are prea mare importanță) că erau datate la un an și ceva distanță una de alta. Așadar, cetățenii orășelului erau foarte mândri și de tovarășul Roșeață, și de tov.colonel Căleață, și de cei doi „vici” și chiar și de tovarășul Ghiță Fuior, mai marele alimentației publice. Vărul decorat al primarului pohti scaunul orașului, așa că merse unde știu că trebuie să meargă să pună „o vorbă bună”. Un vechi proverb spune : „Frate, frate, dar brânza pe bani!” și chiar dacă ei erau veri, o bună bucată de vreme s-au avut ca frații…Și uite-l pe tovarășul Groparu cum își suflecă mâinile punându-se pe treabă, pentru că invidia i se ridicase la cap, gândindu-se tot timpul doar la „nenorocitu’” ăla de văr care a „început, deja, să mucegăiască în funcție…Și ce dacă Roșeață are „Ștefan Gheorghiu”, ce, el chiar dacă s-a oprit după nouă clase, uite, e și decorat cu alea două „Munci” și și-a depus și dosarul – că al lui e curat, nu ca cel al lui văru-său cu un tată bețivan notoriu și o mamă, să nu mai vorbim – așa, de trei luni și-a depus dosaru pentru doctorat în iconomie politică că el dacă are merite deosebite în două luni a apsolvit și liceu și și-a luat și bacu nu ca pârlitu ăla de văr care uite acum i se va transforma și numele într-o espresie rebusistivă : pă ultimu Roșeață n-o să-l mai vază lumea mult timp în Dacia aia neagră cu număr mic și galben; auzi, ce nume are ! PÃUL TIMU, ha,ha, ha! Da ce,că dă nevastă-sa mi-o fi rușine; șleampa aia scurtă care când merge parcă se poticnește în dinții ăia ai ei ca niște lopeți ce dracu a găsit și ăsta la ea, nu știu, și ce nume are și asta - sacu și petecu - : PÃUL TIMU și ARÞÃRICA…...(!?)
Și tot așa, convorbirile interioare continuau accelerat luând direcții neașteptate pe măsură ce pe circumvoluțiuni i se înghesuiau noi idei. În momente bine alese, slobozea, cu înțelepciune, câte un scuipat, mai totdeauna în același loc - pe un arabesc superb de pe covorul persan de lână, cusut manual, cumpărat de ocazie (unică) ce mai, chilipir, cu nici un sfert din prețul lui real, datorită unui transfer „nevinovat” prin scriptele cooperativei locale, astfel că, în acte, „modestul” covor (de numai 14 mp!) figura cu suava denumire de „Set preșuri/deșeuri.86,45 lei per buc.Total = 5 buc.” Subtilitatea contabilă fu operată cu concursul total și, evident, dezinteresat al responsabilului respectivei cooperative, care primind comenzi de la nevestele ștabilor(de regulă) le onora prompt, cu inima largă; nu se dădea de o parte nici când avea comenzi personale – cu dispozițiile de rigoare și slalomul printre ordine, instrucțiuni, legi (după el, astea erau toate o apă și un pământ) onora cu aceeași promptitudine comanda.Astfel, câștiga ( mai ales ) el dar și cooperativa (mai puțin) lucrătorii fiind convinși că rodul muncii lor ia calea exportului, aducând, precum li se perora și li se tot băga la cap, beneficii,cu multe zerouri în coada cifrelor inițiale, în monedă forte, întregii cooperative. Gândurile tovarășului Groparu se înverșunau contra vărului său, găsindu-i noi și noi hibe, readucând în actualitate conflicte de mult timp stinse dintre Roșeață și meteorici indivizi care avuseră de a face cu primarul, dar…și-și mai amintea și de Nea Arifton, tatăl lui Păul care când i-a prins căutându-l prin buzunare (puștii aveau atunci vreo 10 ani), el, Păul i-a spus lui taică-său că se jucau renumitul joc de societate „apă, apă, foc, foc” dar Nea Arifton a strigat : „v-arăt eu, căcăcioșilor apă și foc, să mai umblați prin buzunarele oamenilor” și poc ! și trosc ! în stânga și –n dreapta fără alegere, băieții ieșind destul de rezonabil din tocul de bătaie administrat cu dragoste de tată și de unchi. Însă de atunci, el, Ghiță, învățase să fie mai circumspect, cotrobăindu-l pe unchi-său prin buzunare doar de unul singur și lăsându-l pe Păul s-o încaseze (acestuia i se făcea de fiecare dată milă de Ghiță care era foarte firav) – o palmă, un picior în spate, după caz. Din asta deducem că băieții au copilărit împreună; Ghiță fiind orfan, nea Arifton îl luase acasă la el. Doar într-un târziu, când Păul plecă la București la cea mai bună Școală Medie Mixtă din Capitală, iar el,Ghiță
inscris (mai mult cu forța) la Școala Medie „V.I.Miciurin” din localitate, reușind cu chiu-cu-vai să termine nouă clase, drumurile li se despărțiră. Amintindu-și de Nea Arifton și de viața petrecută la el în casă, Ghiță socoti de cuviință să găsească răspunsul la ceea ce îl rodea pe el cel mai tare și anume, moartea mai mult decât suspectă a lui Roșeață – senior, deces care făcuse destulă vâlvă prin orășel la vremea respectivă, dar el, Ghiță nu putea ști prea multe atunci, având aproape 13 ani. De aceea, începu să contacteze diverși lucrători din aparatul județean și sub diferite pretexte tatona terenul, încercând, grație funcției deținute, să deturneze discuțiile în așa fel încât să afle cât mai multe despre episodul nefericit consumat în urmă cu aproape trei decenii. Având experiența în a aduna date prețioase, prin însăși natura ocupației sale, tovul Groparu și totodată văr cu tovul „prim” Roșeață tresări de emoție, aproape trădându-se, revenindu-și totuși repede : un angajat mai în vârstă, fericit că este și el, în fine, băgat în seamă de unul dintre mai marii orașului, fu „plimbat” cu abilitate printre treburile cu care venise în calitate de magazioner – șef la Unitatea de desfacere a materialelor de construcții din oraș, dezvăluind – așa într-o doară – că fusese martor la tragicul eveniment în care-și găsise moartea cel care-i fusese ca un tată bun. Radios, îl invită pe tovarășul magazioner Dumitru Purceu la el în birou, reînnoindu-și invitația și peste numai două zile (de se cruci nea Mitică de brusca grijă pe care i-o purta tovarășul Groparu, mai ales că de mai mult de trei ani și jumătate se chinuia să ajungă în audiență la acest tov Groparu, și iată acum, nu numai că îl primește în somptuosul său birou, dar îl mai și recheamă prietenos la nici două zile de la EVENIMENT ) - fără coadă, fără bon de ordine la audiență și bineînțeles, fără înscrierea în vreo listă verificată „la sânge” cum se obișnuia. Nea Mitică o fi fost el om simplu, dar prost în nici un caz. Intrând la idei, îi povesti neveste-sii, Nușa, toată tărășenia ajungând amândoi la concluzia că nu-i deloc lucru curat, hotărând să se sfătuiască cu vecina de vizavi care, e drept, nu locuia tocmai la bloc asemenea lor și a majorității oamenilor muncii. Ea locuia împreună cu toată familia într-o vilișoară „modestă”, pe două nivele, dotată cu toate necesare pentru un trai decent. Pentru foarte mulți cetățeni domeniul era „tabu”, vecina nefiind alta decât tovarășa Alisa Târnă, șefa de cabinet a tovarășului „prim” Păul Timu Roșeață și cu care familia Purceu era în relații chiar mai mult decât de amiciție, putem spune, intime…


* * *


Capitolul 2

După zece ani și patru luni

- Auzi acolea, fă, Aliso, ce-i la Timișoara ?
- Hauleu ! Ce ne-om face dacă ăștia vrea să ne dea jos ?...
……………………………………………………………………