Macii rosii ai speranței

Capitolul IX

- Domnule Enciu, îmi pare rău dar nu sunt în măsură să vă dau pe loc un raspuns la cererea dumneavoastră, astfel că v-aș sugera să-mi lăsați CV-ul, pe care-l vom analiza în cadrul ședinței ordinare a Consiliului de Administrație, după care vă vom pune la curent cu decizia luată.
Omul cu figură de șobolan, care părea că se ascunde în spatele biroului încărcat cu vrafuri de dosare, telefoane, faxuri și copiatoare, mă privea cu un aer absent, oarecum plictisit si cu o indiferenta nedisimulată, indiferență pe care nici măcar lentilele fumurii ale ochelarilor nu puteau să o ascundă.
I-am întins plicul conținând documentul solicitat, iar el mi-a făcut semn să-l las pe birou.
- Vă mai așteptăm pe la noi, rosti concluziv fraza șablon, vroind în acest fel să-mi deie de înțeles că audiența luase sfârșit; apoi apăsă butonul soneriei cu care-și avertiza secretara.
- Mirela, te rog să-l conduci pe domnul, îi ceru "șobolanul"
tinerei care se prezentase la ordin.
- Vă mulțumesc anticipat domnule Președinte! La revedere! am zis, înainte de a o urma pe secretară.
- La revedere! O să fiți avizat în scris cu privire la decizia luată, mă asigură, părând foarte nerăbdător să-și reia activitatea întreruptă la venirea mea.
Cine știe ce planuri și proiecte cu privire la bunul mers al activității acelei Societăți, clocoteau în creuzetul minții domnului Președinte?!...Ori îi obstculasem inoportun lectura revistei Play-boy, pe care dosarul așezat deasupră-i, nu reușise s-o acopere în întregime?...
Era o "enigmă" la a cărei dezlegare am renunțat lesne, gândurile mele fiind de fapt ancorate serios într-o cu totul altă realitate, una care mă privea direct pe mine și viitorul meu. Conștient că doar pensia nu-mi era suficientă, am început să-mi caut un loc de muncă, unde cunoștințele, aptitudinile și posibilitățile mele actuale mi-ar fi permis să mă încadrez. La început am încercat telefonic, expicând de fiecare dată motivul pentru care nu mă puteam prezenta personal, însă această motivație s-a dovedit a avea mereu darul, de a oferi tuturor pretextul unor scuze și a unor refuzuri, în care se făcea în mod mai voalat sau mai transparent referire la infirmitatea mea, care spuneau ei, m-ar fi împiedicat să desfășor o activitate normală.
Activitate normală??!!...Cine pretindea așa ceva?! M-aș fi ulțumit și cu una mai puțin normală, dar care să fie în măsură să-mi asigure un câștig lunar decent. Evident, nu puteam pretinde că aș fi putut sa fac ceea ce în general este în măsură să facă unul care se mișcă pe propriile picioare; dar pe lume mai sunt din fericire și lucruri la a căror realizare se poate face uz și de abilitatea altor organe.
Exasperat de insuccesul demersurilor făcute, m-am hotărât să mă deplasez personal, chiar dacă pentru aceasta trebuia să fac niște eforturi inimaginabile. În orice rău reușim totuși să găsim și o parte bună; căci de fapt în acest mod, puteam încet-încet, să mă adaptez la noua situație, care-mi solicita înteraga capacitate de redimensionare a microuniversului înconjurător, pentru soluționare problemelor deloc simple ale deplasării într-un spațiu, unde mă confruntam aproape la tot pasul cu diferite bariere arhitectonice, pe care eram obligat să le depășesc în scaunul meu rulant; improvizând diverse manevre, obositoare și riscante în același timp. De multe ori eram însă nevoit să apelez la bunăvoința câte unui trecător și chiar dacă doar în puține ocazii m-am lovit de refuzul și indiferența unora, aceasta era de fapt cea mai dificilă probă pe care eram constrâns să o depășesc, în această luptă continuă cu distanțele și spațiul.
Datorită infirmității care mă separa în mod forțat de lumea încojurătoare; dacă nu în totalitate, cel puțin în anumite privințe, mă surprindeam uneori invadat de gânduri și chiar anumite apucături cu o tentă precisă de spirit vindicativ, ca și când toți ceilalți din jur, ar fi fost vinovați de nenorocirea care se abătuse asupră-mi. Mai apoi, în momentele de calm și luciditate, judecam situatia din unghiul just și ajunsesem să-mi dau seama că din păcate, acel mod de vedere a lucrurilor, avea în el semnele distincte ale unui început de paranoia. Mă bucuram de faptul că reușisem să conștientizez aceasta, pentru că astfel îmi revelam mie însumi, că nu apucasem încă să fiu subjugat complet de această maladie, dar că eram ajuns totuși într-o zonă, de unde puteam lesne aluneca în acea mocirlă fetidă, în acel univers al valorilor pervertite. Nu vroiam cu nici un preț să mă transform din cel care fusesem până atunci; omul altruist, prevenitor și afabil, veșnic zâmbitor și binedispus, într-unul care vede peste tot și în oricine, un potențial pericol sau dușman, capabil să-i producă daune, suparari și lovituri.
Oricât de mult mă străduiam să evit acea zonă indezirabilă, nu puteam totuși să nu cad uneori în capcana insidioasă al morbului paranoic; iar aceasta se datora fără îndoială întregului șir de insatisfacții trecute și de nenorociri actuale, ce loveau nemilos în zidurile pe care le crezusem inexpugnabile ale caracterului meu, demolând încet dar sigur, părți masive din acestea.
Nu m-am mirat așadar prea mult de faptul că odată ieșit în stradă din clădirea care adăpostea birourile acelei Societăți, eram în prada unei stări tensionale, care mă făcea să-l înjur și să-l acopăr cu cele mai scabroase invective pe individul cu figură de șobolan; care prin faptul că deținea acea funcție, putea să decidă în mod arbitrar destinele multor oameni. Eram de-a dreptul contrariat de modul în care se comportase față de mine. Mă tratase ca pe un cerșetor ajuns la mila lui și nicidecum, ca pe un semen care-și căuta cu demnitate un loc în mijlocul unei realități deformate de noul cult al banului, atât de ostilă cu cei defavorizați de soartă.
O, Dumnezeule!! Câte pot să teacă uneori prin mintea unui om?! Mă minunam singur, însă nu puteam să mă detașez cu ușurință de roiul halucinant al gândurilor negre. În cazul în care mi-ar fi cerut cineva în acel moment, dacă între persoana care eram înainte de accident și cea de acum există vreo legătură, cred că aș fi ezitat mult până să mă pronunț și bineânțeles că răspunsul ar fi fost unul marcat de multe incertitudini și ambiguități. Eram conștient de faptul că starea mea actuală era o consecință directă și inevitabilă a statutului de invalid și nu prea cred că un altul aflat într-o situație similară ar fi gândit și acționat altfel; prin urmare nu mă miram prea mult de schimbarea produsă. E drept că această constatare nu avea nici pe departe darul de a-mi produce vreo plăcere deosebită, dar oricât mă străduiam să-mi domin impulsurile negative, nu ajungeam la nici un rezultat satisfăcător.
Zilele treceau într-o înșiruire supărător de egală, fără nici o modificare, de parcă ar fi fost trase la indigo; încât uneori mă întrebam dacă nu cumva trăiesc în reluare ziua precedentă. Din păcate, nu eram decât protagonistul unui mod de viață lipsit de perspective, de parcă în fața mea s-ar fi ridicat dintr-o dată un zid prin care reușeam să văd mișcarea ce se derula dincolo, atâta doar că eu eram împiedicat să particip în mod direct la ea. Tocmai din această cauză îmi doream cu și mai multă ardoare să-mi găsesc o ocupație, care în afara faptului că mi-ar fi asigurat și un anumit câștig, mi-ar fi permis și o resocializare, de care fusesem atât de brusc și de dureros privat. Dacă la început așteptam și chiar îmi doream vizitele foștilor colegi de serviciu, acum dacă se întâmpla ca în timpul peregrinărilor mele să întâlnesc pe cineva cunoscut, căutam să-l evit; iar în cazul că manevra îmi era imposibilă, scurtam cât mai mult conversația, inventând diferite scuze și pretexte, suficient de transparente, pentru ca acela să înțeleagă indisponibilitatea mea pentru a ne lungi la taclale. Mă săturasem de toate compătimirile și încurajările lor, prezentate invariabil ca o lectură distonantă a unei teme pentru acasă, pe care ca niște școlari neglijenți, o copiau în pauze unul de la celălalt.
Eram sătul până peste cap de tot acest amalgam verbal, demn de un adevărat bâlci al deșertăciunilor, în care se amestecau fără reținere frazele clișeu, referitoare la "nefericitul accident" și măruntele bârfe și cancanuri, nelipsite din arsenalul acestei tagme pestrițe și nonconformiste, denumită generalizat "lumea artei". Era un soi de refulare a stilului boem al breslei, care trăiește într-o lume oarecum paralelă cu cea a oamenilor comuni, lume în care muritorii de rând nu au acces. Acolo regulile castei se impun într-o manieră indiscutabilă, girate de grandilocvența discursului închis în spatele ușilor deasupra cărora veghează ca niște sentinele în post scriitura care indică "Intrarea artiștilor".
În egală măsură, ba chiar mai mult, mă uimea reacția pe care începuse să mi-o producă de la o anumită vreme, muzica.
Dacă mai înainte găseam în aceasta, oaza de liniște și mâmgâiere sufletească, atât de necesară fiecăruia dintre noi, acum, ori de câte ori se transmitea vreun concert, închideam radioul, ca și când audiția acestuia mi-ar fi rănit nu numai auzul, dar și toate celelalte simțuri.
Descopeream cu uimire că aproape toate lucrurile care-mi produceau plăcere altădată, reușeau să-mi creeze acum o stare diametral opusă; la fel cum se întâmplă și în dragoste, când suflul înghețat și necruțător al urii, face să pălească florile iubirii pasionale de la început.
Oare ce fel de mecanism irațional și macabru acționează asupra sistemului gândirii, pervertindu-l și alienându-l în asemenea măsură, încât să se poată ajunge la un asemenea rezultat, cel puțin paradoxal?

* * *