- …și atunci am luat cuțitul în mînă, știți, am un cuțit lung și ascuțit, taie ca briciul, l-am privit în ochi și i-am spus: „Georgică, am să te tai, fir-ar citoplasma ta de jmecher, că mi-ai terminat zilele și toți banii din casă”, își începu Miricel Brabete declarația.
Procurorul își notă atent în caiet. Ridică ochii din hîrtii și mă întrebă:
- Asta pe la ce oră se întîmpla?
- Să fi fost dimineața, sau mai degrabă spre doișpe ziua, că nici ceasul nu mai merge. Am un ceas de masă, luat pe sub mînă de pe timpul lui Ceaușescu. Dar mai uit să-l întorc și de-aia cred că în timp s-a stricat. E drept, nici nu era cine știe ce de capul lui, marfă chinezească. Dar pe vremea aia nu mai făceai mofturi, era marfă străină, deci trebuia să fie bună. Sau măcar să te lauzi cu ea. Toți gestionarii erau niște domni, nu le ajungeai cu prăjina la nas, mai ales ăia de la „Alimentara” și carne. Acu’ nu-i mai bagă nimeni în seamă și ei se miră de ce.
Procurorul clipi din ochi și învîrti pixul între degete. Ceva nu-i convenea, nu se potrivea cu datele lui. Citi încă odată ce scrisese și reveni:
- Vă rog să nu deviem de la subiect. În sensul că nu văd ce importanță ar avea ceasul în dosarul nostru. Să-mi răspundeți direct și simplu la întrebări. În felul acesta scăpăm, și noi, și dumneavoastră mai repede. Nu doriți o cafea? Sau niște apă? Avem apă plată, Borsec, de la cea minerală fac gaze la stomac, nu mai beau de un an. Nevastă-mea și copiii beau apă acidulată și tot felul de porcării, dar mie mi-a spus medicul că, dacă nu mă potolesc, o să ajung la cuțit. Că veni vorba, ce fel de cuțit aveați?
- E un cuțit foarte bun. Lung, ascuțit, taie ca briciul, cum zisei. Îl folosesc de multe ori, pînă și pîinea proaspătă, care știți și dumneavoastră, se taie mai greu și lasă firimituri, cu ăsta o tai foarte bine. Doar cînd întind untul îl schimb, iau altul mai lat în vîrf, care nu înțeapă. De cîteva ori m-am și tăiat, cînd n-am fost atent. Pe muierea mea n-o las să umble cu el, e periculos în mîna unei femei. Deschid și conserve cu el, aparatele alea de desfăcut conserve sunt niște porcării, niciodată n-am putut să le folosesc. Dar îl și ascut de patru ori pe an, mă duc la Ilie, tocilarul, pînă bem un țoi cu țuică, l-a și ascuțit. „Oțel bun”, îl laudă el de fiecare dată, „de baionetă nemțească”. Mie îmi place să beau țuică la țoi, mai ales că nici nu se mai găsesc țoiuri, nu știu de ce nu se mai fabrică, am avut și eu vreo două, dar cred că le-a aruncat muierea de necaz că beam eu și ea nu putea de la ulcer.
- Apropos, soția dumneavoastră unde era în ziua aia?
- E plecată la băi, în stațiune. La Sovata, că acolo cică se tratează de stomac, au ape de-alea bune. Se duce de două ori pe an în stațiune, la Sovata, cum vă zisei, și la Voineasa, că suferă și cu capul, are migrene și uită repede. Și se și nervozează repede, cred că din cauza serviciului. Acasă, o mai liniștesc eu, îi vorbesc cu binișorul, n-o pun la munci grele, îi mai dau din cînd în cînd și cîte o palmă, dar doar așa, ca tratament, că eu țiu la ea. Dar n-o bat de obicei, doar cînd simt eu că am musca pe căciulă. De unde o veni vorba asta, că la mine nu se potrivește, nici nu port căciulă, doar iarnă, cînd e frig, mai pun un fes pe cap. Am un fes roșu, îl țin din liceu, are și moț. În liceu, trebuia să purtăm, pe cap, șapcă. Erau niște șepci urîte, le făcea unul, avea atelier pe strada Caporal Joița, cred că îl mai țineți minte. Sau poate nu, că sunteți tînăr. Făcuse pușcărie, era hoț de clasă, spărgea seifuri. L-au bătut ăia la securitate de i-au rupt degetele, îi tremurau mîinile mereu, cred că de aia îi ieșeau proaste șepcile. Adică, scrisul acela „LTR” de pe frunte, era strîmb, nu semăna o șapcă cu alta. Dar, ce spun eu, matale ești tînăr, n-ai de unde să-l știi. Oricum, a murit de vreo trei ani. L-au găsit în casă, neamurile. A murit de inimă rea cred, că avea o fată și plecase în Spania la căpșuni, dar s-a procopsit cu unul, tot român, „măcar de-ar fi fost spaniol” zicea el, tac-su adică.
- Ce înseamnă „LTR”? întrebă procurorul.
- E clar că nu știți, sunteți prea tînăr, cum zisei. Liceul Teoretic Roșiori, asta înseamnă. Eu nu voiam să port șapca aia, și i-am convins și pe alți colegi să ne luăm fesuri. Dar ne-a prins directorul, ne-a scos în careu și ni le-a confiscat. Ba ne-a obligat să ne tundem și la zero. Eu am reușit să-l păstrez, dar nu-mi amintesc cum, probabil l-am dat unei colege.
- Deci soția dumneavoastră nu era acasă, am reținut asta. Să revenim la ale noastre. I-ați zis „Georgică, te tai”. Și el ce-a făcut?
- Păi ce putea să facă? S-a întors cu curul la mine și a plecat. Asta m-a enervat nițel, adică dacă pînă atunci glumisem, acum m-am dus în bucătărie și am băut două-trei țuici repede. Știți bancul ăla cu glumitul? Era un paznic la cimitir și noaptea iese un schelet, care vrea să-l sperie. Ãsta, paznicul, nimic, își aprindea țigara și nu se sinchisea. Cu gîndurile lui, ca noi toți. Scheletul îi ia țigările, chibriturile, alea, alea…Paznicul, nimic. După ce s-a plictisit, scheletul dă să sară gardul. Paznicul îi pocnește una cu lopata și-i zice: „Rîdem, glumim, dar în incintă”
Procurorul rîse ușor. Deontologia profesională nu-i permitea să glumească cu cei anchetați. Simțea că omul din fața lui începe să dețină controlul, vorbindu-i vrute și nevrute, chestii care nu interesau cazul de față. Era un dosar important, dar știa că trebuie să aibă răbdare și să-și noteze fiecare detaliu. Nu se știe ce importanță ar putea avea. Era vorba de o crimă, mortul, Georgel Alberto Belivacă, fusese găsit înjunghiat nu departe de casa celui din fața sa, Miricel Brabete, așa cum reieșea din cartea de identitate, un om violent cunoscut cu antecedente.
- Știm că aveți antecedente penale. Povestiți-mi despre asta, cum ați ajuns în penitenciar?
- Păi, era în tinerețe, așa, ca dumneavoastră, n-aveam multă minte. Mergeam cu trenul la București. Era un personal,îi zicea „Zambilica” și căra mai mult navetiști, de la Alexandria la București și înapoi. Majoritatea erau ceferiști, coborau la Videle, dar erau și țărani din Peretu și Troianu, chiar de la noi, din Doage, duceau ouă, flori și brînză la capitală, la piață. Nu-și lua nimeni bilet, ceferiștii aveau permise și ceilalți îi dădeau nașului cîțiva lei. În ultima vreme, îi mai dădeau și produse, nașul trebuia să accepte și în natură, mai puțin florile, că l-ar fi dat nevastă-sa afară pe ușă dacă venea cu flori acasă și nu era ziua ei. Eu n-aveam ce să-i dau, nici mărunt nu aveam, că trebuia să vii cu bani potriviți. Am vrut să cumpăr niște ouă de la un țăran, să i le dau nașului, dar ăla n-a vrut să-mi vîndă decît cu prețul de București. Ghinionul meu a fost că a venit și supracontrolul, ăia au scăpat toți, dar ei trebuiau să raporteze ceva, așa că mi-au cerut biroul populației și mi-au făcut procest verbal. Trebuia să plătesc o amendă, dar eu n-am dat importanță, așa că n-am plătit-o. M-am trezit că fac pușcărie, că pe atunci așa se transformau amenzile, în pîrnaie. Am stat la mititica o lună în cap. După aia n-a mai vrut nimeni să mă angajeze, că cică aveam cazier. Noroc că a venit revoluția și s-au mai liniștit lucrurile. Am stat cu unii în celulă, mardeiași și hoți de buzunare, am auzit că toți și-au luat după aia, garnet de disident. I-a făcut oameni pe mulți, revoluția asta. Ca și comunismul, toate lichelele au ieșit în față. Le-a dat certificate de revoluționar, scutiri de taxe, bilete de tratament, cîte un hectar de pămînt și spații de magazin și ei nici n-au trecut măcar pe la Primărie, că acolo erau toți revoluționarii. Nu s-a tras un glonț, dar ei și-au luat hîrtii. Am citit în ziar, că eu nu știu amănunte, cică s-au supărat că le-a dat și numele, de parcă trebuia să nu știe nimeni de ei. Ce să zic, niște pungași. Asta a fost cu antecedentele mele. Și m-am mai bătut cu unul, Vasile, văr cu acesta de muri acu’. A scos brișca la mine, dar i-am dat eu cu sticla de bere în cap, înainte să lovească el. Eram la cîrciumă, la o săptămînă după Florii, venisem de la biserică și ne opriserăm la una mică, așa cum facem mereu, duminica, după slujbă. Eu nu sunt bisericos, dar mă ia muierea, cică e bine să mai ascult cuvîntul Domnului prin gura lu’ popa, și să mă mai miruiască și pe mine, mai scap de păcate. Eu țiu la muiere, așa că merg la biserică cu ea. Dar mă gîndesc numai la ce să fac după aia, în gospodărie. Și ce tocmeli să mai fac la cîrciuma lu’ Gore, că acolo ne adunăm cu toți bărbații, după slujbă, în timp ce muierile se duc acasă să puie masa. Gore a fost milițian, a s-a pensionat cu ordonanța și cu banii primiți și-a deschis cîrciumă. Și atunci ne-am luat de la niște banițe de porumb, cică i-aș fi vîndut eu porumb stricat, cu mucegai, adică. Dar de fapt povestea era alta, mai veche, că m-am însurat eu cu gagica lui și l-am făcut de rîs în sat. Acu’, dacă Florica m-a iubit pe mine, ce să-i fac eu? Asta a fost tot, nu știu cum a scos briceagul. Dar eu eram deja cu sticla de bere în mînă, așa că i-am spart-o în căpățînă. Am fost anchetați amîndoi, dar pînă la urmă ne-a lăsat doar cu amendă, că ne-am împăcat.
În tot acest timp, procurorul privea pe geam. Afară începuse să plouă mărunt. Întotdeauna ploaia îl făcea să-și amintească întîmplări din trecut, îl făcea melancolic. „Oare pentru ce m-am chinuit toată facultatea fără să am nicio restanță? Am terminat printre primii ca să ascult acum balivernele ăstuia din fața mea? se întrebă el cu voce tare. Uneori se trezea vorbind singur, asta îl pusese de cîteva ori în situații neplăcute, dar în ultimul timp nu i se mai întîmplase.
- Ați zis ceva? întrebă cel din fața lui.
- Ah, nu! Doar calculam ceva, răspunse procurorul și simți cum i se aprind urechile. „Precis m-am roșit. Sper să nu speculeze asta”. Simțea că-i scapă ceva din vorbăria celuilalt, ceva esențial, dar nu reușea să-și dea seama ce anume. Își aminti de tatăl lui. Fusese medic primar, șef de secție la un spital din capitală, un adevărat exemplu pentru cei mai tineri, pentru stagiari și pentru toți cei din jurul său. Într-o zi ajunsese acasă întors pe dos, se așezase în fotoliul lui și bău dintr-o suflare un pahar mare de whisky. După ce-l goli și pe-al doilea, îi chemă lîngă el pe toți ai casei. „Am studiat o viață întreagă, șase ani medicina, apoi specializarea, doctoratul, ca să nu mai vorbesc de cursurile pe care le țin la facultate. Și pentru ce? Ca să-mi vină azi unul cu o piuliță înțepenită pe sculă. Și eu, domnul profesor doctor, a trebuit să i-o tai cu bomfaierul. Piulița, nu scula, evident. Acela țipa că-l arde, fierul se încingea prin frecare, și atunci ne opream, asistenta turna rivanol pînă își revenea și începeam iar cu tăiatul. Asta am făcut eu azi, pentru asta mi-am stors creierul și jumătate din viață. Încep să mă simt inutil”. La numai o săptămînă, l-am găsit spînzurat în garaj. La fel ca taică-meau încep să mă simt și eu acum, cu țăranul ăsta din fața mea, care bate cîmpii.
- Bine, am înțeles, reveni procurorul. Hai să încheiem că stăm aici de dimineață. Deci, zi dumneata, cu decedatul, adică cu George Alberto Belivacă, zis Ghiță, te-ai întîlnit în ziua aia?
- Păi, nu zisei? Sau nu zisei? Nu m-am văzut cu el de-o săptămînă, că am fost plecat la Caracal, la soru-mea. Soră-mea are un magazin de fierărie, „Șurubelul”, și de cînd a născut, nu mai poate să stea la tejghea, în picioare, că i se umflă, se strică laptele și nu mai suge ăl mic. Și bărbatu-său, cumnatul adică, era plecat după marfă tocmai la Galați, să ia tablă de la combinat. I se stricase camionul pe drum și trebuia să mai stea cîteva zile pînă-l repară. Așa că m-a chemat pe mine să stau la tejghea și să tai clienților fierul sau tabla. Ea decît supraveghea ce fac. Sta pe un scaun și cu acela mic într-un coș. „Cred că lăcătuș o să iasă”, i-am zis eu soră-mi, dar ea s-a uita la mine urît, că vrea să-l facă medic sau contabil, și să nu mă mai bag în viitorul și perspectiva copilului, că așa le-am stricat pe toate în viața mea și să-mi văz de ale mele. Da’ și dacă-l vedeam, pe Belivacă, adică, nu aveam vorbe cu el. Decît „salut Georgele!”, „Salut Miricele!”.
Ușa se deschise și în cameră intră un ins mic de statură, brunet cu părul creț. Șușotiră un timp, apoi ieși, închizînd ușa cu grijă.
Procurorul strînse toate hîrtiile, apoi zise:
- Se pare că dosarul s-a închis. A fost arestat criminalul, a și recunoscut fapta.
- Ce vorbiți, domnule? Și puteți să-mi spuneți și mie cine e?
- Deocamdată, nu. Doar că e vorba de un individ cu probleme psihice, probabil că va scăpa și de pușcărie, o să fie internat într-un spital de boli nervoase. E din Moldova, dar lucra la o stînă, în zonă.
- Pot să vă pun și eu o întrebare? Adică, numai dacă puteți să-mi răspundeți.
- Da, pune-o. Dar repede, că deja am pierdut atîta timp cu poveștile dumneavoastră.
- Chiar m-ați bănuit că l-aș fi omorît pe Georgel? Adică ce v-a făcut să credeți că l-aș fi înjunghiat?
- Niște dovezi indirecte și declarațiile unor vecini. Dar chiar dumneata ai declarat, la început, că o să-l tai.
- Eu? Am zis eu asta?
- Uite, citez: „Georgică, am să te tai, fir-ar citoplasma ta de jmecher, că mi-ai terminat zilele și toți banii din casă”. Nu dumneata ai spus asta?
- Aaaaa!!! Păi sigur că da. Și chiar l-am tăiat. Cînd i-am băgat cuțitul în gît, porcul a grohăit nițel și a căzut pe o parte imediat. Sunt meseriaș la tăiat porci. Că Georgică îl chema pe porcul meu, ce nu v-a fost clar?
Procurorul nu mai zise nimic. Se întoarse cu spatele și începu să rîdă. „Gata, sunteți liber, puteți pleca. Bună ziua!”
- Doamne-ajută! Maica Domnului în casa omului! zise și Miricel Brabete și ieși pe ușă. Afară, mirosea a iarnă. Norii se adunaseră deasupra, ca un covor negru, cu modele ciudate. Începea să fulguiască. „Trebuie să fac cîrnații azi”, își zise el în gînd. Merse pînă în stația de microbuze. Peste drum de stație se construise o parcare, dar mașinile stăteau tot pe stradă, în parcare staționau două camioane și cîteva utilaje, alături, un consilier local își construia un magazin și întîrzia cu bună știință darea în folosință a spațiului. El n-avea de unde să știe asta, dar asculta cum discutau doi cetățeni, așteptînd microbuzul. Luă un maxi taxi și în treizeci de minute coborî în fața primăriei din sat. Întră în cîrciuma lui Gore, aflată perete în perete cu clădirea oficială, și ceru o țuică mare. O bău încet, cu înghițituri mici. „Bine că s-a terminat” își zise el, „simțeam că nu mai pot”. Termină de băut și placă. Ajuns acasă, intră în șopron, și de sub un maldăr de saci, scoase un pachet învelit într-o pungă de plastic. Îl desfăcu cu grijă. În pachet se aflau cîteva bancnote de un leu și o brichetă. „Ai naibii, cuțitul ăl bun rămase la ei, trebuie să mă duc să mi-l iau înapoi. Al dracu Georgică, de ce nu mi-o fi dat datoria, cînd i-am cerut-o?” gîndi el. „A trebuit să-i tai gîții pentru cinci lei și-o brichetă, nenorocitul”!