Viața mea măsoară 20 de anișori. Dacă spun „două decenii”, sunt sigur că dă impresia de un timp mult mai îndelungat. Scăderea 2006 - 1986 are rotundul rezultat de 20. Ãștia-s ai mei, îi port în certificatul de naștere, buletin și alte acte pe care le dețin. În cele 20 de primăveri peste care-am trecut am pățit sute de mii de lucruri mărunte și alte sute de mii de lucruri importante, ce-au meritat să le țin și să le port în mintea mea pân-acum: primii prieteni, primele dăți în care am deprins secretele jocului de-a „v-ați ascunselea”, primele note la școală, primele bancuri cu Bulă ascultate și-nvățate pe de rost, înjurături repetate-n gând ca să nu le uit, fără s-am ocazia să le spun altcuiva decât celor cu care fumam chiștoace prin spatele blocului și de la care le-nvățasem, prima dragoste, primul sărut... lucruri obișnuite, mixate uniform cu lucruri deplasate pentru un copil de 6-7 sau 8 ani.
A urmat intrarea mea în gașca celor de la bloc, ce-și pierdeau zile și nopți spărgând semințe și vorbind mai urâd decât însuși Gigi Becali, note mici la școală, fumatul devenit obișnuință, prietene pe care le schimbam din ce în ce mai des și săruturi mai mult de formă, nu din vreo pasiune, așa cum se-ntâmpla cu cele din copilărie, după care înroșeam ca un rac...
20 de ani frumoși în care s-au întâmplat lucruri frumoase și nu numai.
Îmi cer voie și, tot eu, îmi dau voie, apoi, să vorbesc despre săruturi, iubiri, nume de fetițe ce ocupau paginile carnețelelor mele, imediat după inimioarele de rigoare, desenate cu un pix roșu. Ca și aproape toata lumea am început de la colege de clasă, într-a doua, sau chiar în clasa întâi. Mi-au plăcut vreo 3. Nu toate-odată. Pe rând. Când mi se lua pata de pe una mi se punea pe alta. Într-a șaptea - a opta, orizontul iubirilor mele s-a lărgit simțitor mulțumită faptului că reușisem să mai cunosc lume din afara școlii, ori că toate domnițele de vârsta mea puteau deveni ușor preferate numai punându-și o bluzită mai colorată, ori aranjându-se mai atent în acea zi. Dar nu aveam curajul să le spun absolut nici un lucru, nici dacă vedeam că dânsele au aceleași gânduri ascunse pe care le am eu. Îmi era greu.
În 35-ul care face traseul Piața Gării - Cartierul Zorilor găsesc zilnic fețe machiate sau nemachiate, dar drăguțe, ce mă trimit cu viteza fulgerului cu gândul la iubirile mele neîmpărtășite din tinerețile tinereților mele. Le găsesc mai strălucitoare printre figurile doamnelor de vârsta a treia, ce ar da orice pentru un loc liber în autobus, cele ale muncitorilor ce se-ntorc acasă după orele multe petrecute-n schimbul 2, ori... mai-știu-eu...
Astăzi a fost la fel.
M-așez rapid pe primul scaun liber pe care-l văd și privesc, analizez, îmi pun întrebări, îmi răspund, privesc și analizez din nou. Tipa ce ocupă scaunul din fața mea are ochi frumoși. Îmi place cum e îmbrăcată. Sunt la 4 stații de casă. Aș avea altceva mai bun de făcut decât să admir domnițe? Răspunsul negativ vine repede. O privesc secunde-n șir, până simt că schițează o mișcare simplă ce i-ar putea întâlni privirea cu a mea. Apoi mă-ntorc. Dar nu mă interesează ce se-ntâplă afară, cine trece pe zebră, ori ce stație urmează. E plăcerea mea să o privesc, pentru că-mi bucură privirea într-un mod în care nu a facut-o nimeni de multă vreme. De la ultima cursă cu 35-ul, zic. Autobusul oprește. Coboară multă lume. Mi-e rușine să mă-ntorc acum spre ea, să vadă c-o privesc cu atâta plăcere. Faptul că m-ar prinde admirându-o ar putea fi șters cu un zâmbet? Nu,nu! S-o abordez între atâta lume e imposibil, iar. Pe când mă gândesc să-mi privesc minunăția din față, ia-o de unde nu-i. A coborât la stația de pe Turzii. Lacrimile de părere de rău n-apucă să curgă, că mă văd ajuns la stația următoare, unde așteaptă să urce alte multe fete de o vârstă apropiată cu a mea. Autobusul pornește și eu îmi aleg, din nou, prada, una pe gustul meu. Drumul ăsta de la școală și până acasă, mă gândesc eu, e din ce în ce mai plăcut de parcurs.
E o blondă cu ochi albaștri. Nu se putea mai bine! Are buze frumoase, iar cerceii ce-i atârnă fac din mine cel mai mare păcătos din întregul autobus... ăăă... întreaga lume. Afișând un zâmbet ce poate ascunde mult prea multe, vine spre mine, spre locul unde mă aflu eu, imediat după ușile din mijloc ale autobusului, pe dreapta. Mă privește în ochi. Se pregătește să-mi spună ceva. Mă pierd!!!
„ – Auzi, n-ai, cumva, să-mi vinzi un capăt de bilet? Te rog mult, că n-am apucat să-mi iau... „
Propoziția ce-o scot e mult peste eforturile mele. Situația mă depășise și pe sub geaca, bluza și tricoul cu care învingeam frigul de afară erau acum adevărate fluvii.
„ Nu, eu am abonament...”
Prima reacție pe care-am avut-o după ce autobusul m-a dus până-n stația unde cobor în fiecare zi a fost să-mi caut disperat și ultimul bănuț. După ce am luat toate buzunarele și buzunărașele la rând, am adunat exact 100.000 de lei. Fix 4 bilete de autobus. Le-am cumpărat, i-am mulțumit în cel mai frumos mod posibil doamnei din bodeguța ascunsă sub sigla R.A.T.U.C. și am pornit spre casă.
Mâine voi fi pregătit să satisfac orice dorință ce va veni din partea vreunei blonde!