Lacrimile-i cad pe rândurile scrise de mâna ei cu ceva vreme înainte. Cerneala de pe hârtiile citite și răscitite de ochii lui roșii de nesomn alege să se amestece tot mai tare cu picurii sărați. Gândurile negre dau buzna în capul lui și, stând cu mâinile pierdute-n părul răvășit, începe să le dea tot mai multă importanță. Nu i-ar părea rău dac-ar avea la îndemână o sfoară groasă și o grindă puternică. S-ar rezolva totul, sau așa crede el acum. Dar stă la bloc. Iar ca să ajungă la cel mai apropiat magazin de unde-ar putea cumpăra un metru de sfoară ar trebui s-o ia printre blocuri și să treacă pe sub geamul ei. N-are cum altfel.
„ De ce a trebuit să pățesc și eu la fel? De ce mie? De ce ea? De ce a fost așa?” – e o frântură din șirul de întrebări ce-i macină acum creierul. Și continuă cu : „ Unde e acum, oare? La ce se gândește? Ce face? Își dă seama ce a făcut? Știe cât m-a făcut să sufăr? „
Omul îmbrăcat de 5 zile în aceleași haine e Alin. Alin Ilea. De când și-a văzut prietena cu altcineva n-a mai dormit o secundă. A stat doar în pat. Starea-n care se află îl face să semene tot mai mult cu un muribund, un om care așteaptă să meargă-n lumea drepților, viața fiind acum mult prea mult pentru el. E nebărbierit, nepieptănat, iar mirosul hainelor de pe el nu e tocmai plăcut. Dar astea sunt ultimele lucruri la care s-ar putea gândi. E prea ocupat să se gândească la altceva. O vede doar pe Ioana. Dac-ar trage perdelele și-ar da drumul la lumină în cameră, din nou, ar vedea-o-n fața ochilor tot pe ea, pentru că, până nu demult, doar ea era lumina ochilor lui. Puținele minute petrecute în alt loc decât în patul nearanjat trec atunci când se duce la baie șă-și facă nevoile, sau când își aduce aminte că durerile de stomac le are din cauză că n-a mâncat mai nimic de joi și-și trage picioarele după el până în bucătărie, de unde își ia câte o bucată de pâine. E duminică, ora 13:13. Răspunsul lui pentru ce-i arată ceasul e un pumn dat noptierei pe care până acum două secunde, ticăia cercul ăla cifre și ace . „ Până și rahatul ăsta de ceas e-mpotriva mea! Pff, auzi, 13:13 ” . În oraș, oamenii se întorceau de la biserică. El nu mai credea nici în Dumnezeu. Spre EL scuipa din tot sufletul cele mai groaznice înjurături. Cum să mai creadă? Ce a făcut el să merite zilele astea de chin? Dacă există un Dumnezeu, de ce nu e unul drept?
Ca fulgerat, Alin se ridică din pat, adună de pe jos toate scrisorile și pozele Ioanei, le rupe, iar confetti-urile rezultate le aruncă-n colțul camerei, acolo unde zăcea coșul pentru hârtii. Altădată arunca în el tentative de scrisori, în care orice virgulă pusă aiurea îi părea cea mai gravă greșeală. Cocoloașele de hârtie se strângeau în număr mare până reușea să pună capăt paginilor întregi pe care urma să i le dea iubirii lui, împreună cu vreun cadouaș. Îi sălta inima să o știe fericită! E vorba de aceeași femeie care l-a adus acum în halul în care este. Ieri îl purta de mână prin Rai, acum îl afundă în cel mai crunt Iad.
Telefonul zace scos din priză, undeva pe birou. Receptorul ce-l strângea emoționat în mână ori de câte ori îl suna Ioana e scos din furcă și se bălăngăne agățat doar în firul spiralat. L-ar fi aruncat in WC, dac-ar fi încăput. Nu mai vrea să mai audă de amintiri sau să se gândească la vreun mijloc prin care ar putea vorbi cu ea. Îi e scârbă de el, dar cu mai multă scârbă se gândește la ce i-a putut face Ioana.
„ Cine m-a pus să cobor joi seară la chioșcul din colț și s-o văd săruntându-se cu nenorocitul ăla? Ce, nu puteam s-aștept până a doua zi cu pâinea? Poate găseam și altceva de mâncare, dacă mă uitam mai bine-n frigider... De fapt, nenorocita aia de pâine mă mai ține-n viață. Din aceeași pâine rup în fiecare zi câte-o bucată și-ncerc s-o mestec, să trăiesc. Și dacă n-o vedeam acum că umblă cu altcineva, rămâneam un ignorant. Putea să-mi ascundă multă vreme căcatul ăsta. Binecuvântată fie pâinea ce-am mers s-o cumpăr! „
Dacă ar veni acum la el și l-ar întreba, prefăcută, de ce arată așa, ar fi în stare să-i dea un pumn direct în fața aia atât de nevinovată.


„ Din O-cea-nul Pa-ci-fic a ie-șit un peș-te mic și pe coa-da lui scria : ieși a-fa-ră dummm-neaaa-ta! Hai , Ionuț, tu ești! Restul, să ne ascundem.”
O zi însorită, iar în curtea casei cu numărul 13, de pe strada Bolintineanu, a soților Ilea, cei trei copii începeau o nouă tură de „V-ați ascunselea”. Ionuț avea 6 anișori și era cel mai mic. Pe el căzuse tot greul acum. Trebuia să-i caute pe ceilalți prin toate cotloanele.
E ora 15:30. Poarta se deschide iar jocul de-a „v-ați ascunselea” se termină. Toți cei patru copii fug spre tatăl lor, proaspăt întors de la serviciu.

„ - Ai ajuns, Alin? Cum a fost la serviciu, iubitule?
- E, cum să fie, același lucru! Mmm, ce bine miroase! Ce-ai făcut de mâncare?
- O să vezi. Hai, du-te, schimbă-te, cheamă-i și pe dracii ăștia mici și la masă!”
- Eram sigur că-mi faci ceva bun! Te iubesc!
- Și eu te iubesc! Grăbește-te! „

Alin iese din bucătărie chinuindu-se grăbit să-și dea jos cravata și cămașa Armani pentru a veni la masă.
Femeia ce poartă șorțul roșu cu puncte albe și care tocmai a scos puiul din cuptor e Cristina Stamate - după numele ei de fată - , soția lui Alin, acum Cristina Ilea. E medic iar părinții ei sunt oameni înstăriți. Lucrează la același spital, la care, cu 8 ani în urmă, fiind în garda de noapte la urgență, a primit un pacient în stare critică, un tânăr de 20 de ani, ce avea tăieturi adânci provocate de bucăți de sticlă. Pieduse mult sânge datorită faptului că sinucigașul începuse cu venele.