eu și m. stăm
pe trotuare și ascultăm cum plouă, dezmățat, dezonorant, prin noi care suntem păcătoși de la jumătate în jos. alături, e un cor de femei descărnate care ne șoptesc:

în seara aceea ni se desenase un cerc pe pământ, tu erai trapezist și eu purtam o rochie absurdă pe care mă obligaseră să o îmbrac, bătea vântul puternic peste mine. te contorsionam, acolo, sus, în cupola arenei tăcut-argintie. se aprindeau reflectoarele și respiram în același timp. mă ascundeam să privesc în pietre decolorate, rupându-mi machiajul incoerent de pe față
follia
ochiul e ciugulit de pasărea neagră, desfac buzele pe alte epiderme – publicul se uimește de saltul tău -, iar tâmpla o sfărâmam sub flori lungi, cristic-arămii – acrobat, apoi, urcam pe frânghii și pierdeam verile pe globul care se învârte mortal cu noi – să-ți las numărul meu de telefon, să mă suni oricând. sunt liberă (lunea).

Ivan ne privea, cum eu nu aveam picioare și atunci fugeam, cum tu
nu aveai voce și atunci strigam pentru tine
- esta triste!* Ivan nu înțelegea, se uită la ceas, nu-l înțelege și mai cere vodkă de la îngeri ca animale necunoscute.

mă îngrop hain între pletele tale blonde, fumezi sub un gând, sex last night, să-mi a ploaia asta, să ne răzgândim, să ne regăsim după semnele unor femei șoptitoare, să mă tu





*sau pentru ceilalți cititori – să facă autorul ăsta ceva, să se miște personajele, să aibă sens