În mijlocul străzii căutam chibritul cocoșatului. Buzunarele îmi erau adânci după ce l-am împărțit între două halbe cu vin, el câteva bețe, eu cutia și doar un băț pentru ultimul fum din seară. Locuiesc între două străzi, pe următoarea mansarda de deasupra magherniței este singurul loc unde nu mă caută nimeni și mă privesc pe furiș cu puradeii lui Pante, departe de ce ar fi trebuit să fac cândva. Mezinul știe când îmi trag sticla aproape și dă brânci bicicletei pe care nu o leg. Cine s-o fure? Moșul lor mereu le spune. –Furați bă furați, dar dați și înapoi, altfel vi se întoarce sufletul pe dos și e de rău! Nu știu dacă Pante ăsta mic îl ascultă pe bătrân dumnezeiește sau n-o fură doar pentru că nu mai au loc în casă de ei, d-apăi de fier. A mai și ruginit. Mă gândesc să i-o dau și așa amețeala de zi cu zi nu mă duce nicăieri, fierul nici atât. Îmi aprind țigarea, din stânga spre dreapta nu trece nimeni. Încerc să deznod realitatea, mă întorc spre ușă și îi bat în geam cocoșatului. Îi arunc un salut soldățesc ca-n vremurile bune, îmi măsor talia în geam și mă îndrept ca și ieri, cu umerii tot mai strânși spre acoperișul meu, mai am doar două colțuri de stradă și câteva porți pline de oameni. Așa e în fiecare zi, așa se întâmplă de când a strălucit cerul ultima dată.

Ziua 480. De la un timp pe Tisminienski nu l-a mai văzut nimeni. Cred că m-am oprit în acea zi.