poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-09-02 | |
15
Era deja seară, nu știa cât ar fi putut să fie ora, Clara era încă la duș. Atât de mult și-ar fi dorit să știe gândurile ei de atunci! Se temea puțin să nu rămână singur, să nu îi fi scăpat acea femeie, din nou, în lumea ei. Petreanu aștepta, tolănit sub cearșaf, și mulțumit de sine, ca un leu care își așteaptă la umbră turma de leoaice să îi aducă mâncarea. Mai înainte, o văzuse pe Clara aprinzând o veioză, de undeva de la capul patului, atunci când ea se ridicase, căutând un prosop cu care să se învelească. Apoi, plecând, o stinsese la loc. A căutat întrerupătorul, avea chef să privească acel dormitor. Și din curiozitate, și pentru a găsi niște semne pe care să le interpreteze, absolut nevinovat. Ceva care să spună despre ea. Voia să o cunoască... Este un sentiment, probabil masculin, al începuturilor consumate. Acum, femeie era o simplitate, așezată între bărbat și lume, care deține în sine sentimentul că poate fi parcursă. Curiozitatea de-a a afla ceea ce abia ai obținut... Galeria părea a fi făcută dintr-o singură bucată de lemn, sculptat cu motive florale și apoi lăcuit. Cădeau până la parchet două rânduri de perdele, în falduri neobișnuite, desenând un fel de arcade. In fereastră, multe flori, dar, la fel ca la acelea pe care le văzuse pe scări, nici uneia nu îi cunoștea numele. Un perete și un altul doar pe jumătate erau acoperiți de cărți, așezate pe rafturi înalte, de culoarea draperiei, galben-maroniu, până aproape de tavan. Un șifonier foarte mare, care și el părea a fi din lemn masiv. Posibil să fi fost din același set cu patul în care muncise, căutându-i lumii sensul. O măsuță pentru telefon, înaltă și ingenios construită, pe un schelet metalic. Acesta se deschidea în cinci brațe, sugerând o mână care susținea, ca un suport, o sticlă ovală, pictată, un fel de vitraliu. Trei tablouri de mărimi diferite păreau a fi fost pictate în ulei: un lan cu multe flori, predominând macul, un sat înzăpezit, văzut de undeva, de pe un deal, într-un fel de înserare geroasă, învăluit în fumurile coșurilor, unele albe, altele mai închise, și al treilea tablou, mai mare, înrămat, reprezenta doar silueta unor munți, înnoptați, aproape violeți. Din spatele lor, negrul tabloului se îndulcea cu o lumină vagă, la limita conturului, probabil să fi fost a unei luni sugerate. Pe lângă acestea, tot felul de lucrușoare, haine și obiecte lăsate laolaltă, așteptând parcă să intre în ordinea lucrurilor mari din acea cameră. Ușa de la baie s-a deschis ușor, o auzea și pe Clara venind la fel de încet, târându-și abia sesizabil papucii. Măi, afemeiatule, ți-e frică pe întuneric? Ai aprins lumina... Da, mi-e frică de mor, de cum ai plecat a început să mă furnice frica... Și, te rog să fii atentă la ceea ce spui, nu sunt afemeiat! O privea râzând, se întorsese îmbrăcată într-un capot albastru, cu o glugă largă, care cădea pe umeri. O mână o ținea în buzunar, cu un aer copilăresc, poznaș, alta era lăsată, inert, pe lângă șold. Numai când te știu abia întoarsă de la duș îmi vine să te mai iau o dată... Dar asta nu prea are de a face întru totul cu tine. Serios, imaginea și chiar gândul la o femeie care tocmai a făcut baie mă răscolesc brusc. Dacă femeia aia mai este și pe lângă mine, așa de bine întocmită cum ești tu, îi propun pe loc colaborarea, fără psihologii pregătitoare... Gata, lasă vrăjeala, s-a terminat păpica! Îi dau telefon Simonei, nici nu știu dacă mai este vreme pentru film... O să se supere pe mine. Evident că e deja târziu, eu zic să o lași baltă pe Simona asta a ta! Mâine, oricum, este duminică, puteți vedea oricâte filme vreți... Oricum, ultimul film este la ora șapte, s-a dus demult, dar nu ți-am mai spus eu ca să nu-ți fac inima rea. Nu zău, mititelul... Vă închiriez eu casete, am văzut că ai video... Băi, pușlama ce ești, fuga la baie! Între timp, o sun și poți veni cu noi. Nu stăm mult, mi-ar plăcea să o cunoști, e o fată bună. Nu vin nicăieri cu voi, nu vreau să alimentez curiozități. Nici măcar n-o cunosc... Dar ce, tu ești genul căruia, pentru a comunica, îi trebuie multă cunoaștere? Bineînțeles... În plus, sunt și cam timid. Nu zău?! Te-ai schimbat, așa, dintr-o dată? Și zici că nici curiozități nu vrei să alimentezi... Nu... Lasă, despre ce a fost între noi, poți considera că m-am dăruit. Și nici la baie nu mă duc, nu vreau să scap atât de rapid de iubirea asta a ta... Nu vezi, aici, pe cearșaf, cât ai putut să plângi? Măi, jigodie... Fuga la baie, trebuie să plecăm cât mai repede. Simonei îi ia maxim două zeci de minute până să ne întâlnim, așteaptă de mult telefonul, probabil e și îmbrăcată. În regulă, dar mie nu îmi vine tocmai bine să merg cu voi, parcă aș fi la studiu. I-ai spus vreodată de mine? Da, știe inclusiv că astăzi urma să ne întâlnim. În schimb, nu știe, nici nu și-ar putea imagina, ce s-a întâmplat, ar zice că sunt nebună, știa numai de simpla întâlnire de astăzi, care, până la urmă, nu a mai fost atât de simplă. Ei, da... Ba cu atât mai mult a fost simplă. Complici tu de aiurea discuția. Nu și-ar putea închipui... Și dacă îmi vine să te pup la film? Ori să umblu pe sub masă în cofetărie? Nu m-aș putea abține nici măcar în fața ei de a te cotrobăi puțin. Simona nu și-ar explica asta decât într-un singur fel... Vrei să o derutezi în ceea ce te privește? Așa că eu spun că ar fi mai bine să te protejez, să nu creadă cumva că m-ai păcălit. Măi, figuro, nu fii... Eu zic să mergi, vedem noi unde rămânem, nu e nici un fel de problemă, e prietena mea cea mai bună, o fată foarte de treabă. Nu îți face nimic, îi spun că ești al meu... Și ce vrei să spui? Cum adică ar fi derutată în ceea ce mă privește?! Vezi că mă supăr! Serios, îi zic că ești deja cu mine. Sunt sigură că o să te placă și ea. Dar, să nu fie dubii, îi zic că ești deja adjudecat... Sunt? ... Hai să te pup! Bine, sun-o, eu ies în cel mult zece-cincisprezece minute. Dă-mi un prosop! Măcar arată și mie o poză de-a Simonei, să văd la ce se pricepe... Nu spune că ți-ar plăcea ideea... În cazul de față, eu zic că nu, dar, așa, în general vorbind... Măi, uite la el! Þi-ai dori asta?! Eu știu că, moral vorbind, este o mizerie... Mai ales pentru că nici nu prea poți acorda fiecăreia suficientă atenție... Dar aici sunt mai multe aspecte care ar trebui să fie luate în discuție... Serios, măi? O întreb? Nu..., nici vorbă, am zis și eu așa... Să avem ce discuta. Dar chiar nu ți-ar conveni? Mă, de convenit, mi-ar conveni, o dată pus în această situație..., dar să vreau eu așa ceva acum, ca pe un proiect al meu, asta nu. Pe cuvânt, serios vorbind, îmi ești de ajuns... Nu pari prea convins, ai o disponibilitate mult prea mare în glumițele astea ale tale... Da, măi, ar fi o mizerie, o imoralitate, ceva de nedescris... Văd că tot insiști. Ca să simplificăm situația, arată-mi o poză și îți zic imediat... Dacă ai una de la mare, este perfect... Multe miss-uri cad la proba costumului de baie. Sunt niște diferențe!... Iar dacă prietena asta a ta este atât de frumoasă, încât atracția ei să bată întreaga mizerie și imoralitate la un loc, acelea pe care le avem în vedere amândoi, la asta adăugându-se faptul că vă înțelegeți și atât de bine, eu aș fi dispus la negocieri, v-aș da voie să mă evaluați... Nu mai mult decât vă și pricepeți. Ar fi corect să vă impuneți niște limite, să operați doar în anumite registre. Hai, gata! Fugi la duș, arătareo! Mă duc acum, tare de grăbești... Da, măi, da... Am prosop acolo? Þi l-am lăsat deja pe cadă, e unul albastru, îl poți considera ca fiind al tău. Am deja un prosop al meu la tine? Măi! Vezi că le iei! Numai prostii vorbești... Foarte bine dispus, s-a ridicat din pat, trăgând după el cearșaful, înconjurându-se cu el, ferindu-se de ochii Clarei... Băi, puță, acum ți-o fi rușine... Bineînțeles... Una-i una, alta-i alta! Þie, rușine?! Ești tu rușinos? Da, chiar foarte rușinos... Și cum nu se vede asta deloc? Nici nu mi-am dat seama de acest lucru. De câteva ori ai fost neașteptat de îndrăzneț, chiar foarte dezinvolt... M-ai surprins uneori. Lasă..., sunt lucruri diferite, una este acum, alta e în uzul funcțiunii. Problemele diferă... Da? Diferă problemele? La duș că iei bătaie! De ce n-ai zis așa de la început? Îți place să lovești? M-aș fi văicărit de durere dacă îmi spuneai mai înainte. La duș că te bat, pramatie ce ești! E târziu, înțelege că mă așteaptă Simona! În baie, se gândise că ar fi fost mult mai bine să meargă acasă, nu avea chef să facă impresie cuiva, ori să converseze fără nici un rost. Ar putea chiar să se odihnească un timp, mă-car două-trei ore, apoi se va întoarce în lumea acestei femei... O va ține în brațe, vor discuta tot felul de lucruri, de pro-bleme ale vieții, cum e lumea... În plus, îi era o foame cumplită, nu știa ce ar mai fi putut găsi prin frigider, nici dacă mama lui se întorsese acasă de la serviciu, adică dacă ar fi existat vreo posibilitate să găsească mâncare gătită. Ar fi bine să intre într-un magazin și să își cumpere ceva. Îl preocupa asta, de vreme ce Clara îi promisese, atât de precis, răzbunarea, înțelesul, revanșa. Pe de altă parte, trebuia oricum să ajungă acasă, pentru „a se învoi”. Probabil, va spune că merge până la Sadu, în discotecă „La Gruia” sau la ziua cuiva, aici, în oraș. Obiectivul minciunii depășea de astă dată cu mult orice intenție de cenzură... Își dorea prea mult să mai stea cu această fată, să o țină în brațe, să și-o rezeme de el, să îi umble prin păr, să o întrebe atâtea lucruri care îl nemulțumeau... Se despărțeau în stradă. Bineînțeles, după ce, pe scări, îi făcuse câteva năzbâtii. Clara își continua drumul, pe Victoriei în jos, înspre Abator. Simona stătea în zona „Aleea Plopilor”. Se înțeleseseră la telefon, cât timp el fusese la duș, să se ducă să o ia de acasă. Clara, cred că a fost una dintre cele mai frumoase zile ale mele și aș putea să fiu chiar și mai precis, de nu mi s-ar părea puțin prețios, căutat. Nu știu ce să spun... Am să te țin minte, cel puțin. Și încă ziua nu s-a terminat... Văd că nu vrei să mergi cu noi prin oraș. Înțeleg, trebuie să ajungi și pe-acasă, ca nu cum-va să se îngrijoreze mămica... Doar ești un copilaș. Exact asta este. Spune, cum facem? Vorbim la telefon? Te sun eu din oraș, de la un telefon cu fise. Să insiști!... Să nu te jenezi! Să nu crezi că ai fost doar folosită... Nu va fi nevoie, vei sări ca ars la fiecare apel. Apoi, punându-i degetul pe buze, a văzut-o cum îl privea: adânc și moale, insistent, vizionar. S-a apropiat de buzele lui și i-a șoptit atât, fără să își plece ochii din bucuria ochilor lui: Diseară, mă vei lăsa numai pe mine. Altfel, vom fi cuminți și nu îți voi mai da nimic. Vreau ca eu să decid totul. Da, măi, da..., numai că tot ceea ce vei decide tu, vei decide tot în puța mea. Să-ți fie rușine! Măi, tu ești un mic golan... Nu ți se po-trivește cu vârsta. Ce rușine, mă? Nici vorbă! Este pâlnia prin care torn și adăpostesc în tine cunoaștere, impresii, iubire... Du-te, măi... Poate vrei să mă supăr. Să nu consideri că acum, gata, poți să faci tot ceea ce vrei cu mine, să îmi spui orice... Serios?... Lasă, ai să vezi tu! Nu o să mă grăbesc deloc, o să răzbun de zece ori tot ce mi-ai făcut, tot timpul cât a trebuit să te aștept. Am crezut că o să mor... Nici nu îți păsa de mine... Îmi venea să te bat. Nu aveai cum să mori, te monitorizam atent, conectat cu totul la semnele tale vitale... Cu tine, niciodată nu poate vorbi omul serios... Cel puțin, ți-ai dat seama când te-am resuscitat? Erai conștientă? Că mie mi s-a părut că, din când în când, te mai pierdeam... Ai să vezi tu... Drumul spre casă era ca o alee cu margini sorbite de lumină, un drum celest, peste care trecea mai fericit și mai sigur ca timpul. „Interesantă chestia asta că trebuie să faci dovada că o vrei chiar pe ea! Să vadă că insiști, că are preț, că reprezintă ceva pentru tine, o miză, cel puțin. Cu siguranță că viața mea este cu mult mai frumoasă decât a tuturor acestor oameni, ar trebui să fiu fericit pentru sănătatea pe care o am, pentru minte, pentru trupul destul de frumos și pentru toate bucuriile pe care le am și pe care le voi avea de aici înainte. M-a acceptat din prima o femeie ca asta, o minunăție de fată! Ce îmi trebuie mai mult decât atât? Ce dacă e prostituată? Și, în fond, față de mine, n-a fost prostituată, nu mi-a cerut bani, adică mi-a cedat de pe poziția unei femei normale. Sunt convins că, și cu bani și fără bani, criteriile ei sunt cu mult mai exigente decât ale unei femei obișnuite... Poate fi sexualitatea mai frumoasă decât ceea ce s-a întâmplat astăzi? Mai plină de putere, mai împlinitoare? Bă, uite așa simți că ești om! Cât de mult îmi place femeia! Ea este răspunsul tuturor întrebărilor mele. Nici nu voi avea nevoie de alte metafizici. Le voi iubi toată viața, până când voi vedea că pot să plece de lângă mine cu mersul schimbat... Și va fi ea una, al cărei mers o să îmi pla-că să-l privesc și atunci mi-o voi însuși ca fiind din totdeauna a mea. Dar până în acele vremuri, voi scrie poeme și voi iubi femeile care mă vor duce la ea! Atât de frumoși sunt ochii lor după ce sunt iubite, ochii de femeie nu mă vor înșela niciodată!” Îi venea să alerge, se simțea ca și când participase la facerea lumii, constatând, mulțumit, că lucrul era bine întocmit... Cerșetorii plecaseră, se retrăseseră și ei la casele lor. Acum, era singur... Îi căuta, din mers, în umbrele străzii: nu erau nici pe treptele magazinului Parângu, nu erau nici vizavi, în fața bisericii. Ar fi vrut să împărtășească unui om, oricui, ceva din bucuria lui și găsea că niște bani dăruiți unui cerșetor ar fi fost cel mai potrivit gest, în toată această situație... Dar semenii lui îl lăsaseră singur. Era plin de emoție și nu avea cui să o dea, nici nu avea unde să o păstreze, decât s-o presare peste aceste străzi și peste acești oameni care nu vor ști niciodată nimic despre emoțiile și bucuriile lui. Luna se vedea venind spre oraș, de undeva, dinspre Pasarelă, ca un ban de aur, rostogolit înspre oameni de o mână ascunsă. Cerul părea accesibil, „desigur că e accesibil, de vre-me ce este accesibil cu privirea!” Ajuns acasă, cu o plasă plină de mâncare, ca pentru două zile, îi era greu să îi spună mamei că avea să plece la Sadu... Știa și el că nu îl credea aproape niciodată, atunci când nu îi spunea adevărul, că își dădea seama când era mințită, dar, din bun-simț, nu continua cu întrebări. În plus, acest bun simț al mamei o făcea să se rușineze ea însăși în fața unor astfel de minciuni, se prefăcea că îl crede și nu îi mai zicea nimic. Petreanu nu se simțea în largul său în astfel de momente, dar miza de acum nu putea fi comparată cu nimic de până atunci. Numai când își aducea aminte... Ar fi fost în stare să spună orice. Își amintea atât de viu întreaga alunecare, dulce și rotundă, împlinită în singurătatea ei intimă! Își propusese să mănânce consistent, să aibă de unde să cedeze viață în locul acela fierbinte, neînchipuit în limitele lui, să o poată convinge pe Clara de tot ce îi spusese, atuul său cu care va străbate lumea și sensurile ei, pe care și-l dorea oricând verificat. Firește că nu a reușit să mănânce tot ceea ce cumpărase de prin magazinele ieșite în cale. Acum, ar fi vrut să aibă ceva de făcut, pentru a ajuta timpul să treacă mai repede. Abia aștepta să o vadă, să vorbească și apoi să o mângâie. Îl tentau ultimele ei cuvinte, hoața!: „Diseară, mă vei lăsa numai pe mine!”. Păreau a fi o promisiune. Se imagina, deja, întins, iubit, stăpân. Câte nu fac bărbații pentru a putea să aducă în realitate tot ceea ce ei își imaginează! Atât de fericite îi păruseră aceste cuvinte, încât nu le putuse răspunde nimic, în nici un registru. Trebuia doar să aștepte. Sau să citească ceva... Într-adevăr, așa era, cum spusese Clara, aștepta acest telefon al ei cu o nerăbdare dificil de imaginat, cu o greutate în suflet. „Cum de fusese ea atât de sigură de asta? Dar, în fond, de ce să nu fie? Trebuie să își cunoască bine darul, oferta, și, în plus, a avut destulă vreme să mă cunoască și pe mine. E o previziune ușor de făcut, o simplă deducție... Nu îi rămăsese nici o nelămurire.” Telefonul suna relativ des, la toate răspundea Mariana, mama sa. Considera că este mai bine așa, să nu se ducă el la fiecare țârâit, să nu pară că ar aștepta el un apel anume, care ar fi putut să fie destul de ușor de repartizat absenței lui de acasă, o întreagă noapte care urma să vină, care aproape venise. Însă, în ceea ce o privea pe Clara, telefonul ei, într-adevăr, așa se petreceau lucrurile, fiecare apel era întâmpinat cu senzația că în camerele inimii lui Petreanu se insinua un abur de panică. Într-un sfârșit, după ce încercase să citească, fără succes, din vreo două, trei cărți, abandonate pe rând, după știrile de la televizor și după minciuna cu discoteca din Sadu, la care, chipurile, urma să meargă împreună cu Horațiu, cu mașina, o minciună care ar fi putut să fie crezută, pentru că mai fusese și altă dată tot cu el, după un duș, după aranjarea hai-nelor, după cerutul banilor de cheltuială, a venit și rândul tele-fonului pe care îl aștepta. Și-a auzit mama spunând: „Da, ime-diat, Marin, la telefon!” – o izbăvire pe care și-o merita... Poate că pentru toate așteptările există un sens, fie sau nu împlinite... De nenumărate ori, lucrurile mici, părând ridicole la prima vedere, mai ales când aparțin altora, sunt mai importante decât oricare gest sau înțeles aparținând unui timp, altul decât cel prezent, verificat și autentificat ca fiind important. Momen-tul, pe care îl trăiești, valorizează diferit și particular o aștep-tare, un gest, care în aparență nu pare a fi important. Prezentul însă, momentul în care exiști, face ca multe reprezentări să devină decisive, pentru ceea ce simți ori pentru ceea ce faci. Și pentru ceea ce crezi... Clara i-a spus că poate veni să o ia de la cofetăria de lângă magazinul Adam și Eva, că este acolo împreună cu Simona, că abia au ajuns și că îl așteaptă să meargă împreună acasă, „după ce ne mai plimbăm un pic prin oraș”. Lui Petreanu îi era greu să vorbească, mama era în bucătărie, doar la câțiva pași de el, ar fi auzit totul fără nici un efort. A întrebat-o doar atât, aproape șoptit, destul de incomodat de prezența ei. Nu dorea ca mama lui să își dea seama că este mințită. Nu cred că îți vine greu să înțelegi, dragă cititorule, acest sentiment: De ce vrei tu neapărat să mă cunoască Simona? Așa vreau eu, tu ai vrut lucruri mult mai importante... Argument decisiv, Petreanu a rostit un „bine!”, nu foarte convins, dar amuzat și dezarmat de comparația ei, apoi i-a promis că va coborî în cel mult douăzeci de minute. – Blocul în care el locuia era foarte aproape de acea cofetărie. Oricum ar fi fost, orașele de provincie sunt mici, cu atât mai mici cu cât și oamenii sunt mai tineri... La ieșirea din apartament, Mariana l-a întrebat zâmbind: Mergeți la Sadu, împreună cu fata asta? Cine este ea? Da, cu ea și cu încă una, sunt cunoștințe din liceu ale lui Horațiu..., i-a răspuns, adăugând un zâmbet complice. Da, bine... Sunt convinsă. Când vii? Mâine, pe zi. Văd eu... Până atunci ține discoteca? Mergem apoi la Horațiu. Dar ce tot mă întrebi atâta? Ești cam indiscretă, mai citește și tu ultimele teorii despre relația părinți-copii. Pa, salut! Vezi să nu vă bateți pe acolo! Unde, mă, la Sadu?! Cine se ia de mine acolo? Nu știi că mă cunoaște toată lumea? Și să vreau eu nu aș avea cu cine, sunt numai colegi de-ai mei, de școală generală. Și pentru ce să ne batem? Pentru fete... Ei, da, pentru fete... Ce să-ți spun... În plus, noi ne ducem cu fete de acasă, nu căutăm acolo. Nu știu, eu îți spun... Să nu vii cu ochii scoși acasă! Bine, pa! Să nu lăsați cheia în ușă! Să pot deschide când ajung, în cazul în care vin la noapte. Să îl atenționezi de asta și pe Victor. Să nu uite! Pa, drum bun! Să nu te întorci dimineață! O să ajung când ți-am zis. Tu nu ai niciodată teme de făcut? Sunt toate făcute în cap, n-are nici un rost să consum degeaba hârtia. Bine, o să vezi tu cât de grea este viața dacă nu vei lua la facultate. Cum să nu iau? Cine să ia în locul meu? Arată-mi-l tu pe ăla și eu mă duc încă de pe-acuma să-l bat. Întâlnirea cu ele n-a însemnat nimic, Simona era o fată normală, nici frumoasă, nici urâtă, în unele momente ar fi putut să fie atrăgătoare, poate un pic prea plinuță, cinci-șase kilo-grame în plus. Păr drept, închis la culoare, dar mai deschis decât al Clarei. Fața prelungă, ochi căprui, sprâncene groase, un nas oarecum subțire, gura potrivită, pomeți puțin proe-minenți, ten deschis. Părea să aibă în jur de 25 de ani. Ar fi putut să fie, așa cum spusese prietena ei, o fată bună, dar Marin Petreanu, de data asta, nu mai avusese timp și nici interes să își dea seama de aceste lucruri... „Fata bună” nu mai putea să aibă o altă reprezentare, alta decât aceea în care se desfășura Clara acum și pe care el o cunoștea într-un mod confortabil. De nenumărate ori, observase că femeile frumoase se împrietenesc foarte ușor cu unele nu atât de norocoase precum au fost ele. Chiar și în liceu văzuse această disponibilitate la colegele sale. Și la cele de la Liceul Gheorghe Magheru, și la cele de acum, de la Spiru Haret. Amândouă, și urâta, și frumoasa, acceptă mai ușor prezența celeilalte, dar fiecare din considerente diferite... Una pentru că nu o indispune concurența, alta, din admirație și dintr-un tip de melancolie, înțeleasă ca o fatalitate cu care trebuie să te împaci. Ba, mai mult, pe care trebuie să o accepți lângă tine. Acceptarea prieteniei unei colege frumoase, pentru că numai despre o acceptare poate să fie vorba, este un exercițiu al dominării durerii, prin apropierea de sursa acelei dureri, dar și o ameliorare a unui amor propriu, acela că tu ești capabilă de a trece peste acest complex, peste această realitate crudă. Femeia este în primul rând frumusețe. Chiar dacă undeva este o eroare, ea însemnând și multe alte lucruri, cel puțin aceasta este per-cepția și stimulul ei vital. Toate celelalte atribute ale femei devin colaterale, dându-li-se o utilitate numai în acest angrenaj social. Feminitatea înseamnă, dominant, frumusețe, provocare. Până la alte aspecte ale respectivei feminități, mai este cale lungă... Și una a întoarcerii, în nici un caz una a plecării! Aproape de neparcurs acest drum fără consumul frumuseții despre care vorbim. Toate femeiele și-ar da, ireversibil, din restul darurilor pe care le au, pentru puțină frumusețe în plus. După ce au plecat din cofetăria Modern, au intrat prin magazinele de pe Victoriei, apoi au mers la altele, vizavi de Liceul Tudor Vladimirescu. Le-a așteptat să probeze bluze, pantaloni, și, în final, în drum spre casa Clarei, au intrat într-o alimentară. O cutie de bomboane de ciocolată, alte dulciuri, ceva mâncare semipreparată, o înghețată la cutie, alte nimicuri și o sticlă de vin. Simona s-a despărțit de ei în intersecția de la magazinul Parângu, luându-și rămas bun, deschizând portiera unui taxi. Asta a fost tot, nici nu a mai întâlnit-o de atunci vreodată, nici n-a mai auzit nimic despre ea.. Þi-a plăcut prietena mea? Da... Liniștea ei, mai ales... Detașarea. Cum? Ce liniște? Cumințenia... Nu înțeleg ce vrei să zici. Nu vreau să zic nimic altceva, cu excepția a ceea ce auzi... Este cam nevinovată. Da, dar nu înțeleg. Lasă, nu are nici o importanță... Vrei să mergem direct la tine? Păi, unde să mai mergem? Hai să mai stăm prin oraș! Să ne plimbăm, să vorbim, să luăm o pizza. Hai să dau o pizza! Unde? În fața hotelului. Bine, hai! Dar ce îți veni? Eram absolut convinsă că vrei să ajungem acasă, te-am mai și ținut cu noi prin toate magazinele... Nu-i așa că te-ai plictisit? Nu prea. Mă amuză... Ei, ce te amuză? Doar nu vrei să zici că... Nu m-am plictisit, măi, fetiță. Nici nu a durat atât de mult. Dar interesant este că nici una dintre voi nu și-a cumpărat nimic. Sper ca măcar să fi avut în cap vreuna dintre voi să vă cumpărați ceva... Și doar să nu fi găsit. Altfel, este ceva foarte haios. Cred că ați probat fiecare câte zece articole de îmbrăcăminte și nici una nu și-a cumpărat nimic... Iar faci pe deșteptul... Să știi și tu, o femeie caută mereu ceva de îmbrăcat, chiar subconștient. Nu trebuie să își reprezinte neapărat că are nevoie de ceva anume pentru a intra într-un magazin. Da, știu, nevoia subconștientă de a fi atrăgătoare, de a se putea dezbrăca, din când în când, de tot ceea ce își cumpără... Iar pari porcușor... Pe de altă parte, dacă nu faceți cumpărături vă simțiți inutile, ratate social. Abia când mergeți la cumpărături simțiți că existați, vă place acel confort de a cumpăra, de a poseda lucrurile pe care le vreți. Este și o problemă de necesitate, propriu-zisă, e vorba de haine... Adevărat, este posibil să punem preț pe asta, dar mi se pare absolut normal. Și mie la fel. Ãsta e statul. Vă respectați condiția. Dar, dacă nu ați avea acel amănunt între picioare, nu v-ar mai trebui nici o haină. V-ați acoperi cu ce ați apuca. Vă trebuie haine pentru a vi-o... îmbrăca, pentru ca noi, bărbații, să vrem să vă vedem dezbrăcate... În plus, mai este și concurența între exemplare. Pardon, explicație greșită, între maimuțele voastre... Ha, ha, ha! E puțin supărat... Ofticat pe realitățile lumii... Zi că n-am dreptate... Într-un fel ai... Și, dacă am?... Asta e! Da, asta e... Dacă nu ați purta aspirațiile noastre, nu v-ar mai rămâne probabil nici o importanță! Pe cuvânt! Ați fi și voi, într-un final, de ajutor cu ceva bărbaților la construcția socială a planetei. În rest... Nici chiar așa... Chiar așa. Spune-mi, ce importanță ați avut în economia, în istoria lumii? Exagerezi... A fost dintotdeauna o problemă de educație, atitudinea a început să se schimbe de cel puțin o jumătate de secol. Băi, să știi că e dramatic ca importanța pe care o ai să fie dată de existența acelei tentații. Istoric vorbind, pentru voi, femeile, această situație este o catastrofă. Chiar la nivel individual... În acel moment, Marin Petreanu își dăduse seama că greșise cu tot acest discurs. Mai ales cu ultima parte a lui. Era prea târziu... Clara îl privea, vinovat, ca un copil. Apoi, ochii i s-au sprijinit de pământ... Nu am vrut să spun asta... Știu, nu-i nimic... Pe stradă, a simțit de câteva ori nevoia să o sărute, să întindă palma peste urechea și peste ceafa ei și să și-o apropie, apropierile de ea îi produceau un oftat și o bucurie, deopotrivă. Ea nu zicea nimic, doar îl privea de fiecare dată, întârziind în ochii lui, așa cum o privise el, la început. Petreanu se întreba mereu ce este cu această fată, cum o fi sufletul acestei femei... Ciudat, dincolo de vârstă și de pofte, i se părea că o știe, că ține la ea de mai de mult, aproape un déjà-vu, așa cum am mai spus... Clara, vreau să te țin în brațe mult... Nu încerca să pregătești încă o dată momentul... Nu, vorbesc serios, vreau să te țin în brațe mult, să te simt întinsă lângă mine, goală, așteptând, așteptându-mă să te înțeleg... Ce să înțelegi? Mai multe... O să stăm... Noaptea aceea s-au întâmplat toate lucrurile omenești posibile. Nici fericirea, venind personal, nu ar fi fost de ajuns ca să le consemneze... Și ce rost să aibă povestirea lor? Prefer să nu te obosesc și nici să te îndepărtez de mine, onorabilul meu cititor. Nu știu cine ești și nici ce ar însemna pentru tine descrierea unei nopți care, oricum, nu îți aparține... Îmi dau seama de faptul că, în virtutea înțelegerii noastre, ar fi bine să îți spun cu totul alte lucruri. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate