Caterina mi-a fost prietenă. Prietenă bună. Și din respect pentru prietenia
ce-am avut-o, nu am umblat cu Răducu după moartea ei. Răducu era baiatul care mirosea a flori. Cel care m-a învățat să călăresc și mi-a dăruit-o pe Ligia, o iapă blândă. Răducu era cel care-mi umplea capul de povești despre stele căzătoare și-mi spunea bancuri despre lună atunci când îmi băgam în seamă radăcinile firele de păr de ciudă că nu puteam adormi. Răducu era cel alături de care mi-aș fi petrecut o viață chiar dacă am fi respirat aerul aceleași camere îmbibat în dioxidul de carbon. Mă atingea din priviri până ce coapsele îmi tremurau sub fustă spre nedumrirea lui. Era cel care spărsese toate barierele sufletului meu scoțând la iveală tot ce era mai copt în mine și făcând să-mi blestem slăbiciunile și să mă strecor sub patrafirul popii spre iertarea păcatelor. Visam la o secvență împreună după care îmi biciuiam spinarea cu pliciul de muște până ce nu se mai lipea nici una de carnea mea fragedă. Răducu m-a învățat să dau de mâncare rândunelelor și era iubitul fostei Caterine. Și pentru mine asta era literă de lege. Iubeam băiatul ăsta cum îi iubești pe cei ce nu mai sunt. Pe cei ce s-au dus și te-au lăsat singur. Pe cei cărora le simți mai mult lipsa când sunt în mormânt decât deasupra lui. Îl iubeam pentru că îmi amintea de draga mea prietenă? Dar știu că morții nu-ți fac să-ți tremure coapsele decât dacă vor să se joace de-a fantomele.
“Caterina, Caterina, îmi lăsași tot ce fuse mai scump în viața ta, dar nu-mi dăduși instrucțiunile de folosință”.