După îndelungi cugetări, tanti Ioana a decis ca în așteptarea clipei de tranzit către lumea de dincolo, să facă vreo 2-3 repetiții, că de, nu se știe ce le-o mai trăzni prin cap nepoților, nu vroia să se facă de rușine în fața satului, tocmai atunci în clipa cea mare. Și-a făcut o listă cu toate rubedeniile, a luat la puricat toate crengile arborelui genealogic, oprindu-se la cei care mai răsuflau, nu că i-ar fi displăcut ca la propria ei înmormântare să binevoiască să asiste și cei care trecuseră deja prin experiența asta și știau cam cum stă treaba. Că de, își zicea tanti Ioana, e bine să vorbești chiar cu cei care au luat-o pe drumul care ț-i se deschide și ție. Să înveți de la oamenii care au deja experiență, că cei care au trecut prin asta știu cel mai bine cum e.
Copiii au ascultat-o uimiți, nepoții au sărit ca și arși “Cum mamaie, cum poți dumitale să crezi că nu te-om îngropa creștinește?”
Ea nu și nu, că până nu văd nu cred, că așa sunt eu, maică Toma necredinciosu, că io trebuie să pun mâna unde a străpuns sulița și să mai simt spinii de pe frunte.
Așa că într-o zi, cu sabia lui Damocles atârnând deasupra testamentului care amenința să treacă iar pe la notar, rubedeniile au fost de acord cu prima repetiție. S-a strâns lumea în curte... tanti Ioana s-a primenit cu cele mai bune haine, și-a luat pantofi noi, și-a dat cu pudră pe nas și ajutată de doi nepoți s-a cocoțat în coșciug. În tot acest timp, turuia de zor, dicta instrucțiunile nepoatei mai mici, care fugea prin casă după ea, înarmată cu un carnețel roz...vezi, să nu îmi dați atunci bluza maro, că nu îmi e prea confortabilă și nici pantofii negri cu fundițe că mă strâng...și să am cărarea pe dreapta, nu pe stânga, și astea trei inele să le lăsați pe deget...și lumânările să fie de ceară curată, nu cumpărate din târg la kilogram...și să ardă candele în colțurile casei și miresme de tamâie să îmbuneze îngerii...
Și s-a așezat tanti Ioana în coșciug, și tot comenta, ba că e prea strâmt, ba că satinul nu e așa de alb și o singură pernă o deranjează la cifoză. Instrucțiunile curgeau în carnețelul roz, cu ceva îmbunătățiri se putea declara chiar mulțumită, la urma urmei era doar prima repetiție, la a doua poate ieșeau lucrurile ceva mai bine. Mai apoi s-au perindat prin dreptul coșciugului grupuri de nepoți, depunând cu evlavie flori pe trupul ce peste ceva vreme avea să coboare în sânul mamei Glii. Dar, nu, tanti Ioana a simțit că e ceva artificial, lacrimile nu curgeau, vedea doar niște zâmbete reprimate cu greu în colțul unor guri...așa nu mergea...când a pomenit de testament a simțit lacrimi sincere țâșnind și chiar ecoul unor bocete..e, așa era ceva mai bine..vroia să vadă mai multă însuflețire... A venit și popa, tot un nepot, i-a pupat mâinile transpirate de emoție, a scos cartea sfântă, dar s-a oprit brusc, și-a pus o mână pe inimă și a spus ceva de grădina Domnului...mare e grădina Domnului și mulți se înghesuie să intre în ea...tanti Ioana era copleșită de emoție, mai să îi dea lacrimile, se abținea cu greu, că doar nu se cade unui viitor mort să bocească așa de să se zguduie coșciugul. Și ce voce avea popa asta, nepotu-su, era ca sunetul unui contrabas trimis să bată la porțile raiului...Simțea cum o trage sfantul Petru către a lui cetate, cum îi scoate sufletul din coaja aia de trup, își înfige mâna în el și îl trage către lumea cea veșnică. Și uite, că tocmai acum, a auzit zornăind în fundul curții niște glasuri de copii, s-a ridicat în capul oaselor de baba Patrafira care uitase că e repetiție și își croise un drum mai în față era cât pe ce să fie deschizătoare de drumuri, că tot aștepta Sfântu Petru, să nu îl lase acolo în poarta raiului cu ușa deschisă...a luat un pumn de garoafe, și a aruncat înspre copii .. “Fi-ra-ți voi să fiți de țânci nespălați, că nu mai poate omul să facă nimic din pricina voastră...că vă hliziți când altu dă să moară...ai cui sunteți, că nu mi-am luat ochelarii cu mine...aoleau ce uitasem, cum era să orbecăi prin lumea de dincolo fără ochelari...”nepoata a dat fuga să îmbunătățească vederea bunicii...noi cuvinte s-au așternut în carnețelul roz... și iar s-a auzit din coșciug cuvântul magic..testament..și copiii cu urechile roșii și copleșiți de solemnitatea momentului vărsau valuri de lacrimi….
Într-un final, tanti Ioana s-a declarat destul de mulțumită pentru prima repetiție, mai erau niște chestii de pus la punct, mai vroia să vadă cum e cu trasportul și care e vizibilitatea din fundul gropii, dar le-a amânat pe data viitoare.