Fitoterapie cu Vâsc


Furtuna durase șapte zile, fulgerul brăzdase cerul pe tot cuprinsul, sporii și semințele erau purtate pretutindeni. Cu totul întâmplător au ajuns și în Pădurea de la marginea lumii, la gurile Orientului. Acolo s-a născut viitorul Înțelept. Putea la fel de bine să vadă lumina zilei oriunde exista un copac suficient de puternic pentru a-l hrăni și pe El. Și-a înfipt firele nevăzute în coaja netedă a stejarului, mai la vârf - că lui nu-i pria pământul, mirosea urât.
Vâscul, că despre el e vorba, privea arborii din Pădure și chiar spre falnicul stejar, nemulțumit.
Ce noroc are acest copac să-l înfrumusețez cu lăstarii mei veșnic verzi! Mi-e greață când îl privesc, toate frunzele îi cad la cel mai mic ger și primăvara se ridică de jos un miros înăbușitor, de rahat dospit ! Toată Pădurea e urât mirositoare ! Nu mai suport. Doamne cât mă chinui să-l civilizez, degeaba, rămâne la fel de primitiv și nu renunță la noroiul în care își înfige adânc rădăcinile.
Au trecut anii și falnicul stejar a fost copleșit de lăstarii de vâsc. Frunzele sale îngălbenite în toiul verii au început să cadă. În cele din urmă s-a uscat și la prima furtună mai puternică s-a prăvălit. O dată cu stejarul a murit și Înțeleptul Vâsc.
În primăvara următoare, prin bălegarul de frunze putrezite, din rădăcinile noduroase au scos capul zeci de stejărei, imuni la sporii de vâsc.



Nicolae Aurelian Diaconescu