ZÃMISLIREA EVEI


Am închis ușa în urma ta, încet, să nu deranjez vecinii curioși. Venise de ceva vreme diminteața dar nu reușeam să deslușesc în jurul meu decât întuneric. De parcă plecarea ta provocase o eclipsă totală de soare. S-a lăsat în preajmă-mi o noapte ireală, ciudată , ca un soi de ceață prin care nu-ți poți contura bine nici propria ființă, nici identitatea. Cine sunt eu? M-am așezat pe vine în spatele ușii închise, ascultam pașii tăi îndepărtându-se încetul cu încetul până nu am mai auzit nimic, nici măcar propria-mi suflare. Mi-am imaginat că o să doară, acum aflasem și cât de cumplit doare, mi-aș fi dorit să am la îndemână cel mai subtil anestezic care să mă facă să trec mai ușor prin asta. Dar nu l-a inventat nimeni până acum.
Am rămas așa un timp, nu știu cât, poate doar numai câteva secunde, cât să-mi adun puterile și să nu-mi tremure genunchii, cât să-mi adun trupul într-un întreg și să ajung să mă târăsc până în pat. În patul din care de abia plecaseși, lăsând acolo amprenta trupului tău, ca o găoace, în patul în care m-ai luat în brațe și m-ai iubit toată noaptea ca un adolescent timid, de parcă nu mai cunoscuseși niciodată femeia. A fost prima nostră noapte de dragoste. M-am furișat sub așternuturi, înfiorată. Pielea mea încă mai mirosea a tine. Respirația mea mirosea a tine. Oasele mele miroseau a tine. Gândurile mele miroseu a tine. Mi-am băgat capul în perna și perna încă mai mirosea a tine. Am realizat că nu ai plecat de tot, erai încă acolo, în mici particule. Spermatozoizi tăi încă mai erau vii în mine, în pântecul meu. Umerii mei și șoldurile mele erau încă mângâiate de dulcea transpirație a mâinilor tale. Mâinilor tale frumoase și calde. Mi-am tras până peste cap pledul, m-am încolăcit acolo, cu ochii închiși, negând lumina, cu genunchii la piept, căutând poziția fătului în uter. Mirosul trupului tău impregnat în cearșafuri mă învăluia din toate părțile, mă metamorfozasem într-o sălbătăciune cu simțurile toate la pândă, mă scăldam într-o baie de feromoni dulci-amărui, tămăduitori. Am simțit cum încet, încet, durerea aceea a început să se transforme în ceva nemaicunoscut de mine până atunci, un sentiment căruia ar trebi să-i inventez un nume pentru că nu are încă, poate că nimeni nu l-a mai cunoscut până acum și de aceea nimeni nu l-a botezat în vreun fel. Sau poate că l-am simțit cu toții dar am uitat de el când am crescut mari și am început să vorbim. Acolo, ghemuită așa, m-am regăsit ca în uterul mamei, doar că acum din nefericire mă născusem deja de multă vreme, crescusem odată cu durerea și cunoscusem viața. Acolo, înfășată ca într-un giulgiu în mirosul trupului tău m-am simțit ocrotită precum odinioară, doar că acum devenisem un copil al tău, în burta ta. Am înțeles că nu mai aveai scăpare, trebuia să mă iubești necondiționat căci îți aparțineam întru totul, tu m-ai zămislit și acum nu putea să fie altfel decăt să mă porți în tine, cu frică și durere, așteptându-mă să vin pe lume în ziua sorocită de zei. Iar eu nu trebuia decăt să am răbdare, să-mi crescă alte mâini și alte picioare și altă inimă, carne din carnea ta și suflet din sufletul tău și într-o zi să mă naști și să te înfiori de miracol, să mă speli în apă vie, să mă înfeși cu duioșie în scutece moi, mirosind și ele a tine și să mă hrănești răbdător cu laptele sfințit al iubirii tale. Și să-mi dai mai apoi, cum e datina, un nume. Oare ce nume îmi vei da?
Am stat colo aproape catatonică o zi întrega zi, ghemuită, până mi-au amorțit oasele, până mi s-a făcut sete și foame, până când trupul meu vechi l-a devorat pe cel ce tocmai încerca să se zămislească. În cameră se lăsase întuneric adevărat, iarna zilele sunt atât de scurte încât aproape că le poți asemui cu un inspir ceva mai amplu, cu o respirație mai profundă. Am intrat sub duș, disperată că vor trebui să se ude, să se șteargă și să ajungă la canal toate urmele sărutărilor tale. Întâia oară în viață am urât mirosul de Dove și gustul pastei de dinți. Și, ca o vinovată, am aruncat prosopul în coșul cu rufe murdare și m-am îmbrăcat în tricoul pe care l-ai lăsat dimineață nonșalant pe marginea patului. Îți mai păstra viu mirosul, mirosul tău după care începusem deja să tânjesc ca după în drog. Era singura avere pe care mi-ai lăsat-o. Știam de la început că așa va fi și nu voiam să mă mint sau să schimb ceva. Știam prea bine: la ora aceea tu erai în alt univers, necunoscut mie, interzis mie. Umbali prin zăpadă sau poate erai undeva cu amicii, sau poate singur în fața unei coli albe, născocind acolo o lume a ta din care eu nu aveam cum să fac parte. Erai înconjurat de alți oameni, de alt peisaj, erai iubit de copiii tăi și de altă femeie.
Mi-am despletit părul, am intrat în bucătărie și mi-am turnat în ceașca de cafea rămasă pe masă un strop de vin. Mi-am aprins o țigară. Fum de țigară, vin cu miros de cafea și de buzele tale, buzele tale care au sorbit din ceașca aceea cafeaua amară, așa cum îți place, pregătită de mine. Cu dragoste, nici nu bănuiești cu cât de multă dragoste. Am mângâiat cu tandrețe toarta pe care mai persista amprenta degetelor tale. Degetelor tale frumoase.
Am avut o tresărire, mi s-a părut cu sună celularul. Dar nu era nimic mai mult decât vântul care șficiuia geamurile. Am privit afară. Se vedea cum ninge sărac, în rafale, la lumina cernută cu zgârcenie de câteva felinare singure, atăt de singure încăt aproape că m-am simțit solidară cu ele. Aș fi vrut să ies în stradă și să le îmbrățișez pe fiecare în parte dar ar fi fost atât de ridicol totul....
Nu ai sunat. Nici nu cred că așteptam telefonul tău. Tu ai o lume a ta pe care eu nu vreau să o tulbur. Acolo trăiești, acolo îți miști trupul, acolo te încălzești, acolo te hrănești, acolo dormi. Călugăr la templul iubirii nevoit să trăiască în lume. Dar dacă azi mă ține ceva în viață, dacă ceva face ca după fiecare expir să urmeze un alt inspir, atunci este gândul că mi-ai lăsat totuși aici, în acasă, ceva prețios și care îți aparține și de care eu trebuie să am mare grijă: pe mine, copilul tău nenăscut și născut în aceeași măsură din dragoste.