Mirelye se trezi bursc in clipa in care Rona intra in dormitorul acesteia, cu intentia de a o trezi de altfel. Era cineva care dorea sa o vada. Nu putu sa nu se gandeasca la Norilen, din nou, si la cele doua luni in care nimeni nu auzise nici o veste de la el. Isi facuse prieteni multi printre calugarii din Templu, care de altfel se purtau cu ea ca si cand ar fi fost cel mai pretios lucru din intreg Universul. De fiecare data cand intrebau de Norilen, insa, nimeni nu ii putea spune prea multe. Pentru majoriatea calugarilor, Norilen era un simplu trecator. Aflase apoi ca singurul om din templu cu care acest baiat, ce ii salvase viata, isi petrecea majoritatea timpului erau un calugar orb despre care toti spuneau ca ar fi cel mai batran om in viata de pe acea planeta.

Cu toate ca il cautase mult timp pe acel calugar, Mirelye nu reusise niciodata sa il gaseasca. Cand intreba de el, raspunsul venit din partea celorlalti era ca, batranul nu trebuie cautat si ca atunci cand intr-adevar era dorita prezenta sa, aparea de unul singur. Cu toate acestea nimeni nu reusise sa o indrume spre un loc anume unde l-ar putea gasi. In toate aceste doua luni studiase intreg templul, in toate coltisoarele in care i se permitea sa mearga – de la imensa gradina de nuferi, pana la imensele statui de nozalt, despre care se spunea ca erau la fel de vechi precum templul.

- Pare-mi-se mie sau asta e chiar dormitorul meu?

Micul spatiu al dormitorului fu inundat de prezenta unui tanar imbracat intr-un vechi palton din pile de bellaron1, si purtand in spate o secure imensa, a carui greutate parea ca nici nu il deranjeaza pe acesta. Era vizibil de departe ca era obosit, insa ochii ii straluceau cu putere, iar zambetul ii era la fel de neschimbat precum prima data cand il intalnise. Se ridica si intr-o clipa era la pieptul acestuia strangandu-l in brate. Se departa apoi un pas si o palma mica si usturatoare se lipi de obrazul acestuia, facand acel zambet usor mandru sa dispara.

- Pentru ce a fost asta?
- Pentru ca m-ai lasat singura aici, fara sa stiu nimic de tine atata timp.
- Dar...
- Nici un dar! Cand ai venit la palat, ai promis ca vei avea grija de mine! Iar apoi dispari fara sa dai nici un semn de viata timp de doua luni. Au fost parca doua secole!

Zambetul reaparu pe chipul baiatului, in timp ce licarirea din ochii acestuia se mari. Oare intr-adevar fusese nedrept cu acest copil din fata lui?

- Vino, Mirelye. Avem atatea de facut. E timpul sa afli, precum ti-ai dorit, mai multe despre mine.

Se apleca spre ochii albastri ai fetei, privind-o si incercand sa inspire incredere, iar apoi ii apuca mana si incepu sa sa o traga dupa el. Fata se lasa condusa prin camerele Templului, coborand din ce in ce mai adanc, nenumarate scari, parand sa duca cel mai sigur catre nicaieri. Cand totul parea sa se avand in cel mai crund intuneric, Mirelye avu impresia ca fusese atinsa de o alta prezenta decat cea a lui Norilen, oprindu-se in loc, gata sa tipe. Tipatul fu oprit de chipul lui Norilen, care, apropiind lanterna catodica de chipul ei, zambi inca o data, facandu-i semn sa taca, ca si cum ar fi stiut ce s-ar fi intamplat, iar apoi se intoarse pentru a isi continua drumul. In clipa urmatoare o alta atingere usoara o facu pe Mirelye sa tresara, insa aceasta nu facu altceva decat sa stranga mana baiatului ce conducea mai tare. Dar prezentele continuau sa se faca simtite din ce in ce mai tare, iar Norilen nu dadea nici un semn ca drumul ar fi avut vreun sfarsit apropiat. Incepuse sa simta cu suvite de par ii erau ridicate prin aer, iar apoi lasate sa cada. Incerca sa ignore lucrul acesta, insa nu dura mult pana cand aceste prezente pe care nu le putea vedea incepusera sa devina violente. Incepusera sa o traga de par, apoi, in clipa in care fusese pentru prima oara imbrancita, Norilen isi apropiase din nou chipul de privirea ei, zambind incurajator, insa neputand sa spuna nimic, de parca ar fi pastrat un secret anume pentru el. Continua sa mearga alaturi de el, indurand fiecare rautate din partea acelor prezente, pe care nici acum, dupa aproape o ora de mers prin intuneric, nu le putea deslusi. La prima lovitura puternica, insa, fata se incovoie, icnind de durere.

- De-ajuns!
- Cine esti tu sa ne spui, ce sa facem?
- Guvernatorul de drept al Sistemului Morian! Steaua Neagra2!

Un murmur puternic se nascu, urmat de o tacere adanca, lasata ca la comanda, pentru ca apoi, o lumina puternica sa inceapa sa straluci undeva foarte sus. Ochii fetei se obisnuira greu cu lumina cea noua, pentru ca apoi sa desluseasca o sala imensa in centrul careia se afla. Realiza ca e inconjurata de banci pe care erau asezati calugari pe care nu ii intalnise nici macar o data afara, iar unul din ei tinea in mana un toiag, din capatul caruia izvora acea lumina puternica. Acesta batu din toiag, iar lumina se scutura, cazand un pic, pentru ca apoi sa se intalte pana sus de tot, aproape de tavanul acelei sali, impartindu-se in cinci alte lumini ce se asezara in cinci magnifice candelabre din aluminiu transparent. Toti cei din aceasta incapere ii priveau pe cei doi din centru cu o curiozitate extrem de puternica. Si totusi, se pare ca pe Norilen il stiau deja, deci era imposibil ca toata acea curiozitate sa fie indreptata si asupra lui. Oare numai ea era elementul atat de curios din acea incapere?

- De ce aduci aceasta fiinta, sa asiste la sfatul celor trecuti?
- Aceasta fiinta, marite Anula, o cred a fi una din Surori! Ma iarta, am gresit ca am intrat aici, cu ea fara a-ti cere permisiunea mai intai.
- Si de ce intarzierea aceasta atat de indelungata, Norilen. De ce nu ai sosit in acelasi timp cu printesa Mirelye, atunci cand erai asteptat? Carui fapt datorezi aceasta intarziere ce trebuie numaidecat explicata?
- Marite Anula, aceste lucruri nu le pot spune decat tie.

Un alt murmur puternic traversa sala de la un capat la altul. Toti cei din sala, mai putin calugarul cu toiag susotea de zor despre impertinenta acetui tanar ce se credea cheia catre indeplinirea vechii profetii.

- Liniste! Acest tanar a venit sa ne vorbeasca! Sa-l ascultam!

Brusc, murmurul din sala scazu, pana se facu liniste. De undeva in spatele cercului de banci pe care batranii stateau, fu adusa inca o banca pentru cei doi, si asezata tot in centru, in asa fel incat sa fie priviti de toti. Dupa ce calugarii se indepartara din nou de ei, Norilen ii facu semn fetei sa se aseze cu incredere, iar apoi se aseza si el. Linistea era deplina. Toti cei din jur asteptau acum, vorbele celui tanar.

- Batrane Anula, am fost trimis de tine, in sistemul Kalar, si mai precis pe Kalaria, pentru a vedea daca mai exista ruinele Templului Urual, iar eu am gasit templul; dar adevarata misiune nu era aceasta. Adevarata misiune era cea de a o salva pe printesa Kalariei din mainile celuia de care toti va temeti!
- Indraznesti sa pomenesti de el aici? In templul sacru? se auzi o voce, tunand undeva in spatele lui Norilen; insa privirea baiatului era atintita asupra celui pe care toti il numeau Anula.
- Eu nu ma tem de Zarath, batrane Trakon. Tu, te temi de el. Dar sa imi continuu povestea, caci de aceea sunt in fata voastra si nu pentru a da socoteala despre rostirea unui nume! Templul Urual exista inca! Ruinele sale se alfa sub palatul de pe Kalaria, acesta fiind construit pe ruinele templului acum trei sute de mii de ani. Destul de vechi si pentru multi dintre cei de aici, de fata.
- Norilen, tuna vocea batranului Anula, pretinzi ca cea de aici din fata noastra este...
- Da! Am simtit legatura! Voalul a fost in sfarsit inlaturat, marite Anula! Cea pe care o aveti in fata acum, este prima dintre Surorile Vantului.
- Dar este doar un copil!
- NU am pretins niciodata ca am sa va aduc un om matur!

- Dorim sa o testam!
- Da!
- Vrem sa fim siguri ca e ea!
- Nu se va atinge nimeni de acest copil!
- Vrem sa fim siguri!
- Trebuie neaparat testata!
- Am spus ca nimeni nu se va atinge de acest copil si asa va fi!

Vocea tunatoare a tanarului, stinse toate celelalte voci din sala. Anula, statea inca pe aceeasi banca dinspre nord, tacut si ingandurat. La semnul sau ceilalti se linistira, reasezandu-se pe bancile din jurul celor doi, si asteptand tacuti. Norilen,ii facu semne Mirelyei, care se ridicase, ascunzandu-se in spatele sau, si mult mai speriata pentru ca nu intelesese nimic din ceea ce se intamplase acolo, sa se aseze pe banca inapoi, in timp ce el se departase putin de ea, privind-o mereu in ochi.

- Am jurat acum cinci ani, ca nimic pe aceasta lume nu va rani acest copil! Printesa Mirelye este in grija si sub protectia mea, si nimic nu va schimba acest lucru!

Vocea baiatului tuna peste tacerea lasata in sala, in timp ce calugarii pareau sa se fi linistit. Privirea tanarului cauta apoi ochii stersi ai celui ce parea sa conduca acest consiliu ce in acea zi fusese extrem de zgomotos. Chipul lui Anula parea calm si cat se poate de inexpresiv, ca intotdeauna de altfel. Insa, Norilen invatase sa patrunda adanc sub acel chip inexpresiv. „Crezi ca ai sa poti sa o protejezi, tinere luptator? Esti pregatit pentru sarcina ce ti-ai aruncat-o de unul singur pe umeri acum o vreme? Esti pregatit sa devii si ceea ce multi dintre cei din jurul tau nu au avut rabdarea de a fi?” Acestea erau gandurile batranului, neauzite de ceilalti calugari, ganduri ce puteau fi perceputea doar de Norilen. Baiatul dadu din cap aprobator la fiecare intrebare pusa de cel din fata sa.

- Norilen! Pentru grija ce-o porti acestei fete, de acum esti insarcinat cu pregatirea ei! Consiliul se incheie aici, adaugand insa ca dezamagirea imi este mare pentru nerabdarea acelora dintre voi ce nu stiu a-mi asculta rugile. Intorcadu-se inapoi catre Norilen, pe care de altfel nu il scapase din ochi: Ai sa o duci pe tanara domnisoara inapoi in camera sa, iar apoi ai sa ma astepti in gradina de nuferi, Norilen!

Baiatul dadu din nou aprobator din cap, iar apoi o lua de mana pe Mirelye, ca carei privire complet nedumerita incerca sa ii prinda ochii, insa acestia nu pareau sa exprime nimic explicativ inca.


- Am sa te rog sa ma astepti aici, Mirelye. Promit sa iti explic mai multe cand ma intorc. Promit, Mirelye.

Copila era insa mult prea nerabdatoare pentru a-l asculta, astfel ca imediat dupa ce acesta iesise din camera, il urma de departe incercand sa nu faca zgomot. Norilen urma cel mai scurt drum spre iesirea catre gradina templului. Iesind in lumina soarelui Satrarian ochii lui Norilen se incruntara, obisnuiti fiind cu lumina din incinta cladirii, insa se obisnuira pana ce acesta ajunse in fata marelui lac cu nuferi. Deslusi de departe silueta batranului, gandindu-se ca nu inceta niciodata sa il uimeasca. De data aceasta fusese rapiditatea cu care acesta ajunsese in gradina, caci era deja acolo, incalzindu-si chipul imbatranit de vreme in razele soarelui, ce treceau prin filtrul analezian3 avand o tenta usor rosiatica. Se apropie de el, salutandu-l cu respesct. Pareau ca se cunosc din vremuri indelungate, caci respectul parea a fi reciproc. Tanarul se aseza alaturi de batranul Anula, privind cu atentie florile de pe lac.

- Par sa isi piarda din stralucire. De fiecare data cand ma intorc aici imi par mai pale.
- Exista o legenda si despre nuferii acestia, Norilen.
- Mi-ai povestit-o si pe asta, batrane... Se spune ca prevestesc moartea Stelei Negre.
- Uneori ma intristeaza faptul ca ai retinut tot ce ti-am spus pe vremea cand erai copil.
- Memoria e lucrul cel mai de pret al unui om. Amintirile sunt baza actiunilor sale, Anula. Tu m-ai invatat lucrurile aceseta.
- Te-am invatat bine, tinere domn. Si e singura mea bucurie acum.

Norilen privi inapoi, catre templu, ingandurat.

- Nu suntem singuri, nu-i asa?
- Nu, Anula. Dar ne putem increde in ea. E doar cea care va indeplini profetia...
- Ti-ai luat o mare povara asupra ta, tinere; dar tu realizezi lucrul acesta, si o stiu foarte bine. Sper doar, ca ceea ce mi-a fost spus acum multe epoci sa fie asa cum o vad azi...
- Am gasit-o...
- Sabia timpului?
- Da... In sfarsit am gasit-o. Zarath nu a gasit-o.
- Te inseli, dragul meu Nori'. Zarath a gasit ce dorea atunci. El pur si simplu a desconsiderat profetia ce i-am povestit-o cu atata timp in urma si de aceea a furat numai cartea. Dar in vremea cand se intamplau aceste lucruri, firea intunecata a lui Zarath ii stersese din memorie nu numai profetia, dar si o parte din cunostintele sale despre ceea ce era de fapt.
- Va temeti de fiinta aceasta mai puternic decat mi-am imaginat.
- Si tu nu...
- Anula... la mine e diferit. Traind peste o suta cinci zeci de ani alaturi de aceasta bestie, am invatat multe... dar cel mai mult am invatat sa il cunosc. Nu am sa il subestimez niciodata, dar totodata, el e cel ce m-a invatat sa fiu...
- Un ucigas cu sange rece, Nori'?
- Acesta a fost rezultatul sentimentelor pe care le dezvoltase in mine, dar restul cunostintelor au fost...
- Inteleg... Fara sa isi dea seama, a predat ucigasilor sai aceleasi cunostine pe care noi incepusem sa ti le predam, inainte sa il alegi pe el. Diferenta a fost doar ura...
- Credeam ca ti-ai dat seama pana acum, Anula.
- Tinere domn... Pana si un zeu poate gresi in ceea ce gandeste, daramite un batran ca mine. Si spui ca ai gasit-o.
- Sabia din Anor4. Da...
- E...
- O port cu mine mereu de atunci.
- Bine...

Discutia continua pe malul lacului, in timp ce soarele Satrarian se indrepta catre apus, iar copila cu ochi albastri si parul de foc aproape ca amortise ascunsa dupa cel mai apropiat stalp, dinspre lac. Nu reusise sa auda decat franturi din discutie, deoarece tonalitatile vocilor oscilau, insa prinsese anumite franturi esentiale... Auzise cate ceva despre ucigasii zarathieni. Stia ca erau cei mai periculosi ucigasi din intreg Universul cunoscut, si la fel de bine, junghiul ce ii traversase inima fusese amintirea cadavrului tatalui ei. Era sigura ca il auzise pe consulul Paula, ucis de armata lui Zarath, ca un astfel de ucigas ii omorase tatal, dar pe vremea aceea era prea mica sa isi poata da seama de lucrurile acestea. In ziua aceea se trezise dintr-un cosmar si alerga speriata spre sala tronului, unde stia ca isi va gasi tatal ingropat in reburi, dar mereu facandu-si timp pentru 'lumina ochilor lui.' Il descoperise insa intins pe podea privind in gol, cu ochii mari si bulucati. Il strigase de cateva ori, insa nu primise raspuns, iar apoi il cautase pe consulul Paula, care, afland chemase garzile imperiale imediat. Fara nici un rezultat insa. Nimic nu ii mai putuse aduce tatal inapoi.

- Ce face Menia? Cum se descurca?
- Planeta unde se ascunde e neprielnica, Anula; dar tindem sa credem ca e mai bine asa. Nici macar Zarath nu ar cauta-o atat de aproape de el, cu toate ca puterile sale sunt nelimitate.
- Si...
- Trupele cele noi? Mi-a fost destul de greu sa le introduc pe planeta, dar am reusit. I-ai fost profesor bun, batrane. Si pentru asta iti multumesc.
- I-ai spus?
- Despre... i-am spus de prima data cand am intalnit-o.
- Si?
- Sunt inca in viata, nu?

Batranul rase cu pofta la gluma facuta de Norilen. Menia? Pe mama sa o chema Meina, dar din cate ii fusese povestit, murise a nasterea ei. Parea a fi doar o coincidenta de nume, si totusi, oare de ce un alt jungi ii traversase intreg pieptul la auzul acestui nume? Pierdu firul discutiei, amintindu-si de singura piesa virtuala pe care o avea cu mama sa. Duse mana la gat, la lantisorul de aur, desfacandu-i pandantivul si indreptandu-l spre podea la cativa metri de ea. Imaginea tridimensionala a mamei sale aparu in fata fetei, nascand lacrimi in ochii fetei. O asemanare izbitoare intre cele doua existente separate de timp putea fi observata fara cel mai mic efort. Aceeasi ochi albastri si acelasi par rosu alaturi de aceleasi trasaturi ale fetei si ale trupului descriau doua fiinte care, pentru un ochi neformat, puteau fi nu mama si fiica, ci surori gemene.

- ...
- Iar ei cand ai sa ii spui?
- Nu stiu. Chiar nu stiu... Timpul va veni repede, cu siguranta.

Ridicandu-se de pe pietrele mari si disproportionate ale pavajului de langa gradina cu nuferi, tanarul saluta la fel de respectuos, indreptandu-se apoi catre templu. Se opri langa stalpul dupa care, observa copila ce inca statea incremenita, cu privirea atintia asupra hologramei. „Biata de tine... iar eu ti-am pecetuit durerea si mai mult.” Se indrepta spre ea si o lua in brate, iar fata izbucni intr-un hohot de plans atat de puternic incat intreg trupul i se zguduia in cauza sughiturilor. Inchise pandantivul si o lua in brate, ducand-o in dormitorul din care aceasta fugise spre a-l urmari in gradina cu nuferi. Se lasa intinsa pe pat, in timp ce lacrimile inca mai curgeau siroaie, iar ochii lui Norilen o priveau cat se poate de dragastos, insa nu il lasa pe baiat sa plece cand acesta ii spusese ca ar trebui sa doarma un pic pentru a se reface.

- Nu! Ai spus ca ai sa imi explici ce se petrece.
- E timp si pentru asta, Mirelye... Inca e timp.
- Nu, Norilen! Vreau sa imi explici acum...

Copila se prinsese cu mainile de bratul acestuia nelasandu-l sa plece. Incetase din plans, insa ceva ii dadea ceritudinea lui Norilen ca ar fi inceput sa planga din nou daca ar fi plecat.

- Prea bine... Cred ca imi pot intarzia calatoria cu inca o zi.
- Aveai de gand sa pleci, iar?
- Scump copil... pentru mine drumurile nu isi au niciodata sfarsit. Dar sa ne intoarcem explicatii si povesti... Intreaba copila, caci esti nerabdatoare sa intrebi. Esti puternica, se vede lucrul acesta, asa ca intreaba.

Mirelye-ei ii reparu in minte, aproape instananeu locul din care cei doi evadasera. Locul pe care pana in urma cu cateva luni il numise propria casa, dar erau multe intrebari de pus, si multe nedumeriri. Trebuia sa se adune, pentru a incerca sa inceapa cu ceva cat mai inteligibil. Ce ciudat, atat de departe de locul pe care il numea acasa, isi putuse da seama cat de lucida putea fi totusi. Toti profesorii pe care ii avusese o intimidau, nu putea fi coerenta, totul ii parea un imens amalgam si cu toate acestea acum... dar cine stie ce avea sa ii spuna acest tanar?

- Cine esti, tu, in primul rand. Caci te stiu dupa numele Norilen dar...
- Azi ai aflat mau multe decat ti-ai fi dorit sa afli. Ma numesc Norilen, intr-adevar, caci am ales sa nu imi schimb numele si am fost fiul ultimului guvernator de pe Moria. Dupa cum stii Moria este centrul unui alt imperiu, precum Kalaria, de altfel.
- Si Steaua Neagra?
- Steaua Nearga... Aici e mai greu de explicat. Steaua Neagra e un nume pe care cativa dintre calugarii pe care i-ai vazut azi, in frunte cu batranul Anula, mi l-au dat. Steaua Neagra e numele unui asa zis erou, dar despre lucrul acesta alta data. Cand vom fi cu totii aici, pe Satraria, din nou.
- O prima explicatie neclara. Ce este locul acesta?
- Esti sigura ca vrei sa stii si poti sa accepti intreaga poveste?

Copila zambi, privindu-l cu ochi arzatori. Norilen pe de alta parte avea o privire grea, nedorind sa povesteasca intreaga istorie. „Pune-ma la incercare. Vreau sa inteleg ce se petrece, Nori', caci ziua de azi mi-a adus mai multe intrebari decat mi-as fi putut dori.” veni raspunsul fetei trezindu-l pe tanarul Norilen din gandurile sale.

- Prea bine, Mirelye. Am sa iti povestesc totul asa cum s-a intamplat... Dar nu te astepta sa iti spun totul dintr-o data. Fiecare lucru la timpul sau, caci sunt multe lucruri pe care e mai bine sa nu le stii de acum, sa intelegi anumite lucrui si apoi sa le afli.
- De acord. (Mirelye zambea pentru prima data in acea zi dupa ce il revazuse. Oare ce il lega de fiinta aceasta? Oare asemanarea dintre... Oare Menia banuia?...)
- Iata povestea asa cum o stiu. Cati ani imi dai, Mirelye? Nouasprezece? Am doua sute douazeci si sapte de ani. Cum? Tatal tau avea aproape patru sute de ani, inainte sa moara. Dar sa revenim la poveste, caci fiecare lucrusor isi are importanta sa. Am ajuns prima data pe Satraria cand aveam zece ani. Tatal meu, guvernatorul Goyla, m-a trimis pe aceasta planeta din doua motive. Primul... pentru propria mea siguranta caci isi simtise sfarsitul apropiindu-se pe Moria. Al doilea pentru ca vroia sa invat artele debuinilor. La randul sau, mic copil fiind, fusese invatat multe lucruri de catre calugarii debuini, si vroia sa invat si eu. Cred insa ca acesta fusese un simplu pretext pentru a ma vedea in siguranta, caci probabil simtise ca nu mai avea mult in functia in care se afla si altfel nu eram in siguranta. Si asa a fost. La trei ani dupa ce am plecat eu tatal meu fusese inlocuit din functia de guvernator al Moriei chiar de catre Olahus. Cine este Olahus, ai sa intrebi...
- Olahus este conducatorul actual al imperiului Moria.
- Da, Mirelye, dar este conducatorul acestui imperiu de peste patru mii cincisute de ani. Un adevarat tiran modern, daca as putea spune asa. Acum patru mii cincisute de ani a fost ultimul guvernator instituit in aceasta functie chiar de ultimul imparat al Moriei, Anaton XVI, la a carui asasinare a contribuit din plin. Dupa moartea imparatului, a ajuns la putere foarte usor, transformandu-se in cel mai crunt tiran pe care omenirea l-a cunoscut. E curios faptul ca timp ce cinci mii de ani, nici unul din celelalte sase imperii din univers nu a facut nimic sa il rastoarne de la putere, cu toate ca au existat planuri pentru lucrul acesta.
- Sase imperii? Parca sunt doar cinci per total.
- Doua dintre imperii s-au destramat acum vreo doua mii de ani. Au inceput brusc un razboi crunt intre ele, razboi ce a dus la distrugerea completa a celor doua case regale ce le conduceau. Sunt absolut sigur ca Olahus a stat la aparitia razboului intre cele doua case regale, dar nu o pot dovedi. A stiut sa isi acopere bine urmele. In fine, in decurs de aproape o suta de ani de la disparitia celor doua imperii celelalte cinci si-au marit atat de mult influenta incat nu a mai ramas nici macar un singur sistem solar care sa nu fi aderat la unul din celelalte imperii ramase in putere. Iarasi, Moria a fost imperiul care a avut cel mai mult de castigat, cu toate ca, a ramas, ca prin minune, cel mai mic imperiu ca suprafata cosmica, dintre toate cele cinci. Insa nu subestima puterea acestui imperiu, caci din clipa aceea a crescut vizibil. Cele patru imperii ramase au continuat sa inchida ochii in fata acestui tiran, in schimbul serviciilor pe care acesta le oferea. Sclavii, miliardele de sclavi vanduti anual in celelalte patru imperii de catre oamenii lui Olahus aduc imperiului acestuia venituri gigantice, iar odata cu veniturile apare si puterea pe care acesta o cumpara. Cam asta e povestea lui Olahus. Nu cred ca e nevoie sa iti spun de unde face acest imperiu rost de sclavii pe care ii vinde.

Norilen facu o pauza, ochii indreptadu-i-se catrte podea.

- La trei ani dupa ce au am ajuns pe Satraria, Olahus l-a arestat pe tatal meu sub acuzatia de tradare. Si cruntul adevar asta e. Tatal meu il tradase intr-adevar pe Olahus, dar nici macar o clipa nu isi tradase poporul. Facuse totul in asa fel incat poporului Morian sa ii fie bine.

Norilen se opri. Era evident ca nu mai putea continua. Ochii ii erau in lacrimi, iar privirea refuza sa i se intoarca catre Mirelye, care ii luase mana stanga intr-a sa. Starea aceasta nu dura mult. Lacrimile disparura intr-o clipa, iar zambetul reveni pe chipul acestuia. Se intoarse spre Mirelye, si o saruta pe frunte atat de repede incat fata nici nu avu timp sa reactioneze, iar apoi se ridica de pe pat, indreptandu-se spre usa. Ajuns in fata acesteia, ii spuse fetei, fara sa se intoarca:

- E vremea sa dormi... Maine plecam spre Padoria5, iar pe drum voi avea destul timp sa iti povestesc mai departe. E drum lung in povestea ce am sa ti-o spun.

Iesi apoi din camera, iar dupa ce inchise usa, se rezema de ea pierdut. Privirea i se schimbase iarasi complet. Ochii ii ardeau, deslusindu-se in modul cel mai clar ura din ei, inima incepuse sa ii bata mult mai repede in timp ce mainile ii tremurau pe de-a'ntregul. Simti cum nu se mai poate tine pe picioare, iar apoi cazu in genunchi, sprijinindu-se in maini. Imagini din trecut incepusera sa i se deruleze in fata ochilor, iar capul incepuse sa il doara ingrozitor.

*

Usa de la taverna se deschise larg, in timp ce un tanar cu parul inchis la culoare si ochii albastri intra in holul imens, fiind intampinat de un gaobot de aproximativ cinci metri intaltime extrem de lucrat din punct de vedere al muschilor si foarte capabil de a-si arata forta. Norilen il privi, afisandu-si eternul zambet pe buze... pareau a fi cunostinte vechi. Gaobotul se apropie de el cu sfiala, insa incercand sa isi creeze si in fata acestui tanar acelasi respect impus prin forta ca in fata oricarui alt om.

- Toate armele raman la intrare!
- Esti sigur ca vrei sa trecem prin asta de fiecare data cand trec pe aici?

Gaobotul se pregatise deja sa incaseze cateva lovituri care sa il darame insa il privi pe Norilen usor incurcat in clipa in care dusese mana la secure pentru a o scoate de buna voie. Cu toate acestea securea nu avea sa stea insa langa celelalte arme, ci tanarul avea sa loveasca cu ea un imens perete metalic din stanga sa. Securea penetra atat de adanc peretele incat gaobotul ramasese mut de uimire. Dupa plecarea tanarului avea sa incerce sa scoata securea din perete, insa fara succes.

- Va ramane aici pana ma intorc. Asta ca sa fiu sigur ca nu pleaca altcineva cu ea. Stii ce se intampla daca dispare, nu?

Paznicul dadu din cap, iar apoi il lasa pe tanar sa intre. Norilen pasea lent pe holul intunecat al tavernei, tinand ochii inchisi. Ceva nu era in regula cu locul acela de data aceasta. Zgomotul facut de oamenii din sala spre care se indrepta parea sa fie fortat, rasetele, discutiile, totul avea o forma mult prea nenaturala. Se opri cateva clipe ascultand cu atentie zgomotul din sala, pentru ca apoi sa o ia la fuga, hotarat la fuga catre intrarea in incapere. In clipa in care trecu de tocul usii, doua arme se descarcara, doua persoane cazand apoi la pamant, in timp ce Norilen sarise spre peretele din fata sa, in care se sprijinise cu picioarele pentru a se arunca asupra unui al treliea soldat, pe care il prinsese indreptandu-l spre cel de-al patrulea si ultimul. Alte doua arme se descarcara si alte doua trupuri cazura la pamanat. Calauza tradase. Cu toate acestea putea simti ca persoana de contact era inca acolo, fiindu-i pana in clipa aceea imposibil sa fuga. Privi in jur, vazand ca oamenii se linistisera din nou, iar gaobotul cel mare de la intrare tocmai intra pentru a aduna cadavrele de pe jos, aruncandu-i o privire cat de poate de dezaprobatoare tanarului. Dupa ce gaobotul pleca, Norilen se indrepta spre bar cerand o veche bautura moriana, de o tarie extraordinara, pentru ca apoi sa se aseze in cel mai umbrit colt al incaperii.

- Nu doar ca ai intarziat, dar ai mai facut si zarva...
- Credeai ca va fi usor?
- Nu am facut bine ca am ales un loc public.
- Ba da. Vreau ca Olahus sa afle.
- Cum adica?
- Il banuiesc pe Olahus de mai mult decat comert de sclavi, Naila.
- Adica?
- Ma tot intreb de unde ar fi putut avea Zarath, intr-un timp atat de scurt, o armata atat de puternica.
- Mda... mi-ai dat si mie de gandit.
- Ai ajuns la destinatie?
- Nu... nici macar nu m-am putut apropia de tinta. Dupa atentatul de acum cinci ani toti sunt paziti precum cele mai sfinte lucrurui din intreg Universul.
- Concluzia?
- Nori', daca vrei sa ceri ajutorul va trebui sa trimiti emisari. Din cate stiu ambasadorii regatului Kalar nu au fost trimis inapoi de cand printesa a disparut.
- Naila6, tocmai mi-ai dat cea mai buna idee de cand te-am cunocut si pana acum. Acum du-te. In curand vor veni mai multi soldati si n-am sa te pot apara si pe tine.

Nalia se ridica si se retrase inapoi pe usa secreta pe care aparuse, disparand in intunericul umbrelor acesteia, in timp ce Norilen mai lua o inghititura din bautura de pe masa. Asa deci. Nici unul dintre celelalte trei regate nu expulzase inca ambasadorii. Asta insemna ca imperiile stiau ca printesa traieste, sau inca sperau acest lucru. In toata istoria recenta nu se mai intamplase acest lucru. Ii veni in minte cazul imperiilor Aluria si Metrono, ai caror ambasatori fusesera exilati doar la cateva saptamani de la aflarea vestii ca cele doua case regale fusesera sterse de pe fata pamantului. Dar si in cazurile vechi de sute de mii de ani se intamplase la fel, cand alte doua mari imperii fusera, de data aceasta cucerite de catre imperiul Karnassian, in Perioada Sangerie...

Era foarte clar acum pentru el. Singurul mod prin care putea ajunge la destinatie erau ambasadorii, sau emisari. Dar ce emisar putea trece nebanuit pana la destinatie? Si iarasi, ce ambasador mai putea fi loial casei regale de pe Kalaria, cand in curand in acel imperiu avea sa se instaleze un nou Imparat?

- Dumneata, tinere, vii cu noi!

Baiatul fu trezit din gandurile sale de catre un grup de zece soldati pecare nici macar nu ii observase cand intrasera. Zambi intrebandu-se daca nu cumva mai exista si vreo alta surpriza in afara de cei zece si capitanul lor.
- Esti sigur?
- Tinere, vii cu noi de buna voie sau silit!
- Mai vedem.

In clipa urmatoare doi dintre soldati zburau prin aer pana in coltul opus al incaperii, iar alti doi zaceau la pamant, in timp ce Norilen se ferea de zor de undele emise de armele celorlalti sase. Intr-o saritura prin care ajunsese din fata, in spatele a doi soldati, scosese in buzunar batul de aluminiu poliotelit, desfacandu-l si lovindu-i atat de puternic incat unuia ii sectionase gatul iar altuia ii crapase crestetul capului.

- Norilen!

La auzul vocii baiatul se opri inghetat. Nu indrazni sa se intoarca pana nu isi inchise batul extensibil, iar cand o facu, banuiala ii fu adeverita. Cu toate ca era imposibil, Senia statea in fata sa inarmata cu securea pe care el o lasase infipta in perete.

- Cum...
- Ai reusit doar sa ma ranesti, iubitel. E vremea insa sa scap de tine, de data asta.
- Singurica? Sau iti pui gandaceii sa ma atace din nou? Hai, Senia. Sa te vad.

Desfacand din nou batul extensibil, tanarul lovise inca doi dintre soldati aruncandu-i catre femeia ce statea in fata sa si care, la randul ei, folosind securea sectiona trupurile aruncate catre dansa cu cea mai mica usurinta. In clipa urmatoare insa, folosindu-se de elemntul surpriza, Norilen era in spatele ei, smulgandu-i din mana securea. „Asta-i a mea, iubi...” O lovitura puternica o impinse pe femeie pana in locul unde ceilalti soldati se aflau. Norilen tocmai aseza securea inapoi in teaca ce o tinea mereu la spate. Infuriata la culme, femeia se arunca din nou asupra tanarului, insa acesta se feri din calea loviturii, iar apoi dintr-o saritura era langa trecerea catre holul spre iesire.

- Alta data, Senia! Ne jucam alta data.

Infuriata si mai rau, femeia il urma afara, pe langa imensul cadavru al gaobotului de la intrare, continuand sa atace, iar tanarul sa se apere. De unde atata energie in fiinta de langa el? Cum de reusea sa atace atat de repede, fara ca nici macar sa isi revina din atacul anterior? Vazuse tehnica aceasta la un singur om... un singur om avea capacitatea aceasta, dar il stia pierdut intr-o misiune esuata a lui Zarath la care participase si el. Omul acela era mort de cincizeci de ani! Era imposbil!

- Cron? Cronkanodus7!...
- Te-ai prins in sfarsit, tinere domn.

Trupul din fata sa capata forma hidoasa a unui barbat. Cicatricile pe care le capatase in explozia aceea il faceau imposibil de privit.

- Acum lucrezi pentru Olahus, Cron?
- Da. Ii datorez viata, din nefericire.
- Bietul de tine... ai schimbat un tiran cu altul...

Barbatul incerca sa schiteze un zambet.

- De data asta te las sa pleci, Norilen. Dar lupta dintre noi nu s-a incheiat inca.

Asa era. Fusese singurul om pe care nu il putuse infrange in lupta. Singurul om neinfrant nici macar de Zarath...

In clipa urmatoare, trupul lui Norilen disparea in intuneric, in timp ce capitanul ce ii urmase il intreba pe Cronkanodus de ce il lasase sa fuga.

*

- Scularea, Rona! Am sa iti dau ceva important de facut! Destinatia ta... Medeea. Scoala lenesule, ca ti-ai facut somnul de frumusete.
- Gata... gata... m-am trezit.

Usa dormitorului se deschise, iar Norilen intra inauntru. Nu statu foarte mult, insa in clipa in care iesea era urmat de Rona, care se indrepta catre iesirea din templu, pentru ca apoi sa coteasca spre zona in care se afla rampa de lansare a navelor. Oare facuse alegerea corecta, sa il trimita pe Rona in regatul Kronasian? Avea nevoie de el aici, insa la fel de mult trebuia sa incerce lucrul acesta. Celelalte regate trebuiau sa afle adevarul, iar lucrul acesta nu se putea face decat prin ambasadori. Ar fi trebuit sa mearga chiar el, insa treburile de pe Padoria. In sfarsit avea posibilitatea sa inchida un ochi pentru cateva minute... Nu mai dormise de cateva saptamani si era prea obosit pentru a mai gandi. In plus, in doua ore trebuia sa plece catre destinatia aceea. Se intreba pentru ultima oara, aproape retoric, ce ar fi putut sa mai gaseasca pe planeta aceea pustie, insa gandurile i se pierdura in putinul timp de somn pe care il avea.