Am ajuns la Razgrad.
Trecem pe la marginea orașului, pe uliți cu aspect oriental, într-o mare învălmășeală de colb, de câini stârniți de prin ogrăzi, de copii desculți cari aleargă pe de lături și ne arată pumnul. Gospodine se strigă între ele și se răped la poartă să ne vadă.
Convoiul merge încet, oamenii abia se mai țin pe picioare. Aspectul târgului, casele pe lângă care trecem nu-i interesează. De nimic nu le mai arde. Slabi, murdari, hămesiți, cu fața suptă și cu ochii sticloși, ca de pe altă lume, toți calcă târâș, fără să privească în laturi.
Populația ne face manifestație ostilă. Grupuri tot mai compacte ne ațin calea și, pe alocurea, ne întâmpină cu o larmă stridentă de huiduieli, șuierături, invective:
- Ho ! Rumanski !... Trinaisi godina !
E prea mult. După înverșunarea absurdă cu care soarta ne persecută de atâtea zile în șir, pornirea asta împotriva unor oameni prăpădiți, leșinați de foame, mi se pare ceva aproape comic. E ca o perversitate a lucrurilor neînsuflețite, care întrece puterea de înțelegere a celor din jurul meu. Un milițian de la spate, abia târâindu-și trupul, cu nasul în jos, răsare ca dintr-un somn:
- Oare ce-or fi având cu noi? Apoi spune d-ta dacă nu-s proști oamenii ăștia…
Pierzând nădejdea că vom găsi pâine și apă, unii se clatină și cad tocmai acum, când trebuie să fim aproape de locul hotărât pentru popas.
La un colț de stradă, o bulgarcă scurtă, groasă, roșie și lată la obraz, ne împroașcă de pe marginea trotuarului cu ocări, arătându-și dosul:
- Ptiu, rumanski !... Na !... Ptiu, rumanski !...
Și amestecă printre scuipături și un cuvânt pornografic pe limba noastră, probabil singura vorbă românească pe care a învățat-o, ca să ne-o servească la o zi-mare ca asta. Care cum trece, se-nfruptă.
- Ni, cățea ! mormăie printre dinți omul de lângă mine, oțărât din cale-afară, cătrănit și încrețit la obraz ca o smochină. Dac-aș fi eu acu’ de capul meu, adaogă el cu glas lihnit, într-un acces neașteptat de bărbăție ofensată, aș lua-o de cozi și-aș pune-o jos.
Ne-am oprit la marginea orașului, într-o adâncitură largă de teren ondulat. Am poposit acolo, în soare, ca o imensă tabără de nomazi. Pământul e bătătorit, cu iarbă rară călcată-n picioare, cu urme de țăruși, de corturi – se cunoaște c-a fost pe-aici o tabără de soldați înaintea noastră.
Nici un pic de umbră, nicăiri. Soarele după-amiezii ne bate la cap.
Spre un cap al tablei e o fântână veche, cu cumpănă. Împrejurul ei, un mare furnicar de oameni cari se îndeasă și se îmbrâncesc într-o luptă crâncenă, pe viață și pe moarte. Năpădită din toate părțile, subt ciorchinii de trupuri care atârnă de ea, fântâna dispare uneori, ca o matcă de stup în mijlocul unui roi furios de muște. Cumpăna se-nalță și se coboară frenetic, fără odihnă, cu-n țipăt lung de dihanie rănită. Dar găleata, repezită în sus și-n jos, izbită de ghizduri de-a lungul tunelului vertical, smucită din toate părțile, nu mai aduce în lumină de la o vreme decât un soi de ciorbă groasă, neagră, pe care fericiții de pe aproape trebuie s-o scoată hulpav din fundul ciuturii – și mai mult s-o mănânce decât s-o bea.
Am ieșit la marginea gloatei, ca să pot respira mai în voie. Bulgarii sunt oameni practici, cu spirit de negustorie. Unii dintre localnici s-au gândit că, poate, tot au mai rămas ceva bani pe la prizonieri – și au venit cu câte o doniță de apă, o turtă tare sau un pepene. Dar nu e chip să cumperi ceva, că ciasovoii nu lasă pe nimeni să intre în tabără ori să ia contact cu noi. Am izbutit totuși, aruncând un ban de argint unei femei precupețe, să primesc de la ea prin văzduh, ca o minge mica de fotbal, un pepene verde cu care să-mi astâmpăr setea. Miezul lui acrișor poate să-mi ție și de foame, mă gândesc eu, după atâtea zile de post absolut.
Când mă ridicam să plec, cineva dintre bulgarii adunați acolo să ne privească mă strigă și-mi face semne. E profesorul de franceză din Razgrad, care a dat între timp pe acasă – și acum mă caută, cine știe de câtă vreme. Trece printre santinele și aleargă la mine. Mi-a adus o pâine… Dar trebuie să ne despărțim repede:
- Adieu, mon ami… et bonne chance ! (1) îmi urează el, strângându-mi mâna cu căldură.
Așa e la război. Despărțirile se fac brusc și, adesea, pe veșnicie. Dar omul de care m-am despărțit acum, aș vrea să-l mai întâlnesc odată, fie și dincolo de moarte.
- Ai văzut, mă ? zice mestecând înfundat, cu obrazul ascuțit tare într-o parte, unul care s-a împărtăși din pâinea mea. Nu-s toți bulgarii răi la inimă, cum am crezut.
- Tot se mai găsește pîntre ei câte-un boier… adaogă altul, dând peste cap, de dușcă, firimiturile rămase-n palmă.
- Păi !
Morții sunt scoși la marginea taberei, fără zăbavă. Îndată ce moare un om, alți doi sunt gata să-l înhațe de cap și de picioare, ca să treacă cu el printre santinele și să-l depuie mai încolo, la o sută de pași, în umbra unui gard. Mulți se îndeasă la treaba asta, știind că, dacă ajung acolo, afară din tabără, tot mai au șanse să găsească, în schimbul unui ban, o cană de apă sau o bucată de pâine.
Dar transporturile acestea mortuare s-au îndesit de la o vreme, fără ca numărul morților înșirați pe lângă gard să fi sporit în aceeași măsură.
Și iată că într-un rând câțiva ciasovoi, cari au mirosit te miri ce, că nu-I lucru curat, se răped fără veste cu ciomagul ridicat spre doi oameni înhămați așa, la un mort. Când văd primejdia asupra lor, cei doi ciocli improvizați își leapădă brusc povara la pământ și fug îndărăt, cu ciasovoii după ei.
Rămas singur la jumătatea drumului, mortul ridică binișor capul, privește în juru-i cu precauție, măsoară din ochi distanțele… apoi sare deodată-n picioare și, la rândul lui, o rupe la fugă.
Ciasovoii se zăpăcesc.
- Da eb maika ! Rumanski !... înjură ei pe bulgărește și râd, alergând după mort.



Soarele a trecut de mult de amiază. Glasul fântânii s-aude mereu. Oamenii nu mai au astâmpăr, umblă forfota unii printre alții, se mișcă încoace și-ncolo, fără rost. Nimeni bu mai are răbdare să stea prea mult într-un loc. Figuri crispate, ochi duși în fundul capului – nevoia de hrană e amarnic întipărită pe fețele tuturor. Fiecare așteaptă, cu sufletul la gură, același lucru.
- Pâine, gospodin ! Hleb ! striga unul de la margine, către un ciasovoi mai apropiat, făcând semn spre gură cu degetele strânse.
- Ciacă, bre ! răspunde bulgarul.
Dar ceasurile trec și orice nădejde de pâine pe ziua de azi se duce, odată cu soarele care coboară subt orizont într-o largă aureolă de pulbere trandafirie.
Cei mai mulți s-au lăsat acum descurajați la pământ, cu fața-n sus – abia mai au putere să vorbească între ei. O rumoare tot mai potolită, mai stinsă, se ridică din această mare mulțime de oameni flămânzi. În agonia lungului crepuscul, țipătul jalnic de dihanie istovită al fântânii s-aude din ce în ce mai rar, până târziu, când laptele ei cel negru i-a secat de tot și cumpăna i-a încremenit pe cer, ca un gât lung de reptilă din altă eră, în văzduhul fumuriu.
Marginea dinspre noi a orașuluis-a încins acum cu un brâu de luminiți vesele, de care ne desparte jos o zonă de întuneric, ca un braț de mare, pustiu.
Luminițele acele trezesc în noi imagini dulci de viață tihnită, de altădată. O lume străină își urmează acolo cu nepăsare traiul obișnuit. Dincoace – o gloată de naufragiați în întuneric, izolată ca o insulă în mijlocul ținutului strain. Peste marea ei singurate, făcută din o puzderie de singurătăți mai mici, ca din tot atâtea celule de umanitate plăpândă, cu gânduri și nostalgii nemărturisite, de biet egoism omenesc în derută, Calea Robilor și-a desfășurat din nou pe cer aburul ei subțire de lumină spectrală.
Către care destin aparte îl îndreaptă pe fiecare acel semn misterios al înalțimilor? Nimeni nu știe ce-l așteaptă. De la primul pas făcut pe pământul țării dușmane, fiecare a simțit că pentru el începe acum un nou război, mai greu decât celalt, din care abia a scăpat. Războiul unuia împotriva tuturor – împotriva oameniloe și-a intemperiilor, a foamei și-a frigului, a bolilor și-a neprevăzutului – războiul fiecăruia împotriva universului intreg. Într-o luptă ca asta, nu mai poți conta pe nici un sacrificiu din partea aproapelui, amenințat ca și tine. Ești singur, cu propriile-ți mijloace, pe care la rândul tău nu mai ai dreptul să le risipești pentru alții, dacă vrei să trăiești. Și ca pilotul unui avion fără motor, trebuie să te folosești de cea mai ușoară adiere prielnică în aripi – ca să aterizezi cât mai târziu și cât mai departe.


(va urma)

(1) Adio, prietene… și noroc ! (fr.).


Din G. Topârceanu – “Pagini de proză”, Editura Junimea, 1985