O liniște abătută și neagră călărește fără milă pe-o ulucă ruptă. Satul intră-n guri de negură și printre prunii fără rod trec umbre de țărani duși la coasă.
Ferestrele sunt stinse și clipesc în răstimpuri lungi cu amorțeala pașilor fără vlagă. Închinăciuni de femeie bătrână străjuiesc pereții. Se spoiește aici de Paști și de Crăciun și camera albă e atunci fecioară necuprinsă de patimi. În colț arde calm un fitil în candelă și icoana-i din urmă își înclină capul, promițând că va auzi fiecare rugă.
Nepoții stau în patul lat, cu fân, și se hârjonesc.
Batrâna cu ochii goi își crește genunchii în pamântul bătătorit de cei mulți și cei desculți, trecuți pe aici. Are o singurătate bolnavă. Cuptorul e rece. Văruit tot în alb. Albul de aici scrântește mințile celor neînvățați cu sinceritatea.
Lângă fereastră e războiul de țesut. Profil strâmb, ce înțeapă luna cu lemnul lui descântat de carii.
Căsuța e pe vârf de deal. În față, dincolo de capătul ulicioarei, dincolo de sat, e măgura, ca un imens pântec de femeie borțoasă. Naște numai dimineața, când vaci bălțate își împing mersul cu coarnele și stau la taifas cu brazii răzlețiți.
Și-a terminat rugăciunea. Se-ndreaptă spre pat, adusă de spate, de ani.
Ștergare țesute la război atârnă de pereți, ca niște spânzurați îndârjiți ce nu vor să moară. Le curge sudoarea pe frunte în râuri de ață colorată.
Batrâna se-ntinde dreaptă, cu fața în tavanul scund. Are dureri în șale și glasul răgușit. În palme, pe linia destinului, i s-au înghesuit bătături. Fântâna e-n vale, la Marioara lu' Trufășilă.
Copiii povestesc ceva de țața Ica și de vaca nașii. Unul zice că l-a văzut beat pe George al Anichii. Îi ascultă. E trează sau doarme. A fost la fân, la Bodeasca și și-a zdrelit piciorul la pârleaz. A frecat și preșuri la gârlă.
Pe masă e un ceas, oprit la o ora din zi. Timpul nu-i mai încolăcește demult anii pe sul. Când pleca Nea Nicu la stână cu oile, se numărau primii boboci și cosițele îi erau lungi. Ieșea la joc. Și-a intrat în horă și-a trebuit să joace. Era tinerel, brunet, cu mustăcioara tunsă scurt, Gheorghiță. Au avut cinci copii. Unul e tras la față. Îi zic Dede, de la dedițel. Acum e om în toata firea. A uitat drumul spre casă, spun gurile rele.
Fata cea mare era frumoasa, cu părul și ochii cu întunecări dinainte de furtună. Era tânăra și caldă.
Copiii îi sunt acum aici, in cuibul acesta de bătrânețe, iar ea, fata, e undeva unde toți devin egali și le cresc pe piept flori. Acolo toți au nopți. Numai nopți. Arcuiri egale de neguri.
Au adormit. Bunica rasuflă greu și începe să sforăie. Icoana pleacă. Are de împlinit o rugă. Pereții-s albi și-n tindă bâzâie țânțarii. Undeva în sat latră un câine și unul din copii se sperie-n vis.