Poveste despre tâmpla lui Valentin


“Tu, dulce osândă a slovelor. Pedeapsă de a naște vlăstarul mut al unei ore de-ndoială.”
Din Scrisoarea adresată de Valentin Mariei, 19 septembrie 1975
“Munca scriitorului, aleasa ei intransigență față de visarea lenevoasă a contemplatorului îi clădesc acestuia un egoism imperial. Scriitorul însuși este un saturnian, războinic mare mâncău de prieteni… Neliniștea sa pare întrutotul pe potriva acelui furtunos schimb de telegrame care prevede rău-vestitor înfruntarea militară.”
Însemnări pe manșeta cărții “Lotte la Weimar”, decembrie 1975



Notă

Defapt, Gemüth este acea minciună fundamentală a cărei dezvăluire stârnește sfâșiere și moarte. Poate constitui această bizarerie filologică motivul subtil al recluziunii lui Juan? Dat fiind că Mașina, asasinul omniprezent din cartea Boemei, nu-i altceva decât o adunătură de texte, ai spus.
Valentin, un geniu răzlețit de cursul domol al umanității uitate sub domnia barocă a tancurilor comenduirii străine și iubăreț infatigabil, a dispărut. El, căruia doctorii nu îi putuseră extirpa tumora melancoliei din tâmpla dreaptă, a luat decizia de a tăia pentru a doua oară nodul gordian.
Va fi atacată cetatea ucigașă Gemüth dacă îi vom înfățișa cititorului de astăzi filele răzlețe ale unei scrieri iconoclaste de rebel convins? Iată o întrebare situată invariabil în imperiul viitorului; veți afla, vom afla fiecare, de îndată ce tainele vor fi eliberate. Scrisorea adresată inocenților nu poate fi veșnic ascunsă printre fișele îngălbenite ale unui dosar de sănătate mintală.
Nimic să nu tulbure vraja precară a unei cazne atât de cumplite.


Editorul


I. Un plângăcios Rimbaud. Valentin își descrie amorul eteral și urâcios pentru Juan. Rimbaud sau Mozart, ce nehotărâre! Salieri, cel fără nume printre noi, nici nu are sens, aici. Iar Mașina duduie, hulpavă, înfulecând.

[Titlurile îi aparțin lui Juan. (N. ed.)]


Infatuarea lui Juan a devenit intolerabilă din momentul în care și-a dat seama cu adevărat, fapt oarecum de mirare pentru acest Oberon al preciziei, că se găsește în stăpânirea Mașinii, lucitoarei, mortalei, agasantei mașinării a visării, cum obișnuia el să O maimuțărească de la adăpostul infam și notoriu al frazei lui dârze, desigur, nu cred că a înțeles vreodată ceva din implicațiile subtile, din tainicele reverberații ale fenomenului acestuia atât de filologic și de asasinant deopotrivă sau poate că a înțeles dar nu s-a sinchisit și nu ne-am putut baza deloc pe Maria în privința aceasta. L-am cunoscut pe Juan la nouăsprezece ani, eu aspirând la aburii otrăvitori și neconsolant de șarmanți ai gloriei literare, cea mai jinduită dintre osârdioasele mici infamii puse la cale de Bătrânelul atât de puțin imaginativ al Împărățiilor de Dedesubt, el, blazat, somptuos până peste poate în necroza unei măreții fără cusur, el, inacceptabilul patriarh dedulcindu-se într-o mizerabilă laisser-faire. Nu l-am iubit niciodată și nu cred să fi fost iubit cu adevărat de cineva, poate doar Maria, însă Maria poseda atuurile stânjenitoare și insurmontabile, irezistibilele mreje ale unei ființe incalculabile și imprevizibil de drăgăstoase, Maria însăși întovărășea legenda superbei sale abandonări cu ademenirea neverosimilă și tacită a unei pietre geme carnale, nu putem ști în niciun chip dacă Maria l-a iubit, căci Maria avea propria-i lege a unei dulcege ispășiri, iar derivele sunt întotdeauna gustate de navigatori furtivi, Maria cea care nu refuzase vreodată avansurile noastre stângace de ganymezi meschini pripășiți într-un templu viclean și Juan nu prea putea fi iubit ca bărbat, nu așa trebuia iubit Juan. Bodega unde ne petreceam nopțile înfiorătoare, vaporoasele hârdaie ale evanescenței, această a doua ispășire neconsolată, fără pic de cruțare ori devotament pentru derizoriile deambulații pe tărâmul panicard al propagandei voioase despre care scriam încrâncenați și ridicoli, cu lampioanele sale chinezești din hârtie cretată, cu izurile jilave de urină vagabondă și de mâncare putrefactă, bodega cu măsuțe șubrede aidoma unor ficați pasionali ce-și exhibau cu mândria năucă a zadarnicei lor trezii șirurile impresionante de șipuri goale, rănile cele mai militărești și mai pline de praful carismatic al rumigației ce se puteau căpăta în războiul digestiv al ceremonialului nostru scriitoricesc, apoi pulpele ei, mândre turele ale unui crucișător femeiesc, un Panzer carnivor și măiastru huruind printre spectrele atâtor masculinități sucombate, ea, dramul acela de om pitit sub zăvoiul unor plete păstoase, cu umerii ei schilozi de vilegiaturistă rătăcită pe o plajă pustie și cu buzele arse de orgia nepieritoare a tutunului mizerabil, animale carbonizate pe grătarul de ebonită al unor însemne fatale, cu degetele ei de trasoare înjunghiind în bucătărie ardeii grași răstigniți cuviincios pe tocătorul însângerat, cu sânii ei cafenii, tumefiați din pricina actoriei bezmetice căreia refuza să i se împotrivească, sânii aceia ca două vinete desuete, cascade de carne incertă și de închipuire în timp ce noi salivam ațâțați, taurine năluci ale bolii cu jungherele gata scoase din teacă zvâcnind oțelit și dureros, cineva citind pasajul funest al despărțirilor naturaliste pe tonul jos al mațelor coclite, valsându-și în dreapta și-n stânga aria cumplitului său patetism, “și atunci, bărbatul mătăhălos, cu spinarea-i teșită, înțelese; privind-o pe femeia bătrână, răvășită de durerea ei impasibilă, cum îngenunchează printre balele arămii ale mâncării de carne vărsată pe pardosea, cuprinzând dintr-o ochire, ca într-o îmbrătișare pătimașă, asfixiantă, mânia cu care hăituia ființa aceea neajutorată, se cutremură; incapacitatea lui de a trăi îi asasina acum, neiertătoare, însăși nașterea; se întorcea în trecut ca să-și înjunghie inima”, mărturisea imbecilul acela în timp ce muzica răgușită, seboreea sonoră a atâtor lamentații hămesite se spărgea-n colonii germinifere de scrâșnete și-și țipa zorită hămăiala de madamă artritică. Aici ne adunam pe înserat, aproape lefteri de la început, cu țigări răzlețite prin buzunare și cu-n căpețel de stilou la oblânc, gata să ne iubim și să compunem poeme, să scuipăm în chelia vânoasă toți zeii serilor trecute și să clădim alții, din scuipat. Niște copii care descoperiseră fără veste trecutul bătrâneții lor și asta îi îngrozea. Căci viața aceea răsturnată pe dată nu le regăsea sufletul. Firește, Juan, ale cărui priviri de răpitoare caucaziană tămăduiau necredința și reușeau fără greș să mesmerizeze furiile noastre de bețivi romanești printr-o indolentă alunecare în montura lor polară, dădea tonul butaforiei lichide. Firea acestui bărbat, și mai cu seamă ambiția lui izvorau din nobiliara sa rectitudine, din homicida sforțare de a-și recapitula dramele. Juan, călăuzind cu diformele-i mâini țărănești cana cu vodcă, univers albicios și nesfârșit ce retrăia o parfumată degenerare în gura sa uscată, gata să spurce și să sfințească deopotrivă, pe când ea, chelnerița cu plete păstoase în care palpita iluzia acvatică a unui strașnic apocalips bărbătesc, unduia prin încăpere, întreaga tragicomedie a vlăguirilor grăitoare se dispersa într-o clipă, aidoma gătejelor alungate de vânt, căci o vedeam purtând nepăsătoare, dincolo de taina mărunțică a abuzivei sale somnolențe, urmele violacee de degete și de unghii, ecorșeul magnific al iubirilor pisicești, în picioare și manevrând spasmodic volanul nopțiu al părului aceluia bătrânesc, uluitoare dimineți furișate îi țineau hangul, ea traversa încăperea îmbăiată de cea mai puțin răzvrătită dintre mareele plăcerii și o făcea cu vinovăția reptiliană a dorințelor imprescriptibile, mângâia fruntea unsuroasă de lingorile inspirației a lui Juan pe când Maria mârâia-nfuriată precum o cățea în călduri, apărându-și stăpânul, osul gol al întunecimii întârziate coborâse-ntre noi pe scările-i mistice, săpunosul oval de lunatică sclipire care binecuvântează pretutindeni tristețile fără cusur, și nicicând o mai sadică îndârjire nu stăpânise încordarea criminală a spiritului lor; însă arma cumplită de care se slujeau nu avea să întâlnească vreo împotrivire; dimpotrivă, rana trupului femeiesc se deschidea larg, iar tăișul înfierbântat era sorbit înlăuntru, pe nevăzute, de buzele moi ca ale unei sclave recunoscătoare, apoi ne turna în pahare, zoaiele viilor lăturalnice vor aluneca pe gâtlej cu grația unor râme, hohoteam și o ciupeam ațâțați de lentoarea mișcărilor ei de meduză, învăluitoare ca niște lințolii, căci însemnătatea fiecărei orbiri își redobândea prestigiul pe loc și Alfonso, bietul nostru pilot în toată această donquijotescă cruciadă, ce și-ar fi pierdut mâna în chiloțeii ei fabuloși întreaga noapte de-ar fi fost cu putință, îi cerea să rămână, să desăvârșească afazia legitimei lui dezabuzări, dar ființa aceea unduia mai departe, spre alte mese și noi chicoteam satisfăcuți privindu-l pe tăntălăul de Alfonso cum își miroase nerușinat, pernuțe de gumilastic transbordând mincinoasele piraterii ale vrăjitei sale vasalități, degetele umezite. Se ivise un sentiment moral al petrecerii, chiar dacă vindicativ și imperios pe potriva oricărei etici radicale, astfel că barbaria lor genuină de războinici răuvoitori se volatilizase într-o inchizitorială măsluire a puterii. Defapt, bodega aceea ne-a făcut scriitori, sconcși saltimbanci ai cuvintelor, după cum chelnerița neroadă și șleampătă a periferiei aceleia de umanitate stearpă ne-a făcut bărbați, ne-a dovedit cu prisosință cum se învârtoșesc mădularele. Însă cum Juan, ce abandona cu dragă inimă arbitrajul sâcâitor al împărăției sale pentru o porție de justiție bahică, se încăpățâna să pălăvrăgească despre transfigurare, Eliade și mai ales despre cuninlingusul meritoriu cu care Mersul Rău al vieții dirija generozitatea domniței Fericire Irecuperabilă, lui Alfonso, sâcâit la culme de diluviul filologic, nu-i rămăsese decât prizonieratul lumesc, fapt fundamental al arhitecturii dezastrului său ulterior, uluitoarelor lui păcătuiri italiene ce au culminat, de altfel, cu o căsătorie total nepotrivită condiției sale și au condus, în cele din urmă, cu smerenia întregii lor promiscuități, la singurătate cumplită și moarte. Dar nu lui Alfonso, libidinosul meu tovarăș, i se cuvine metempsihoza acestor pagini, ci lui Juan, cu adevărat, Juan cel fără de care farmecul otrăvitor și inimitabil al serilor noastre nu ar fi existat și poate că nici chiar serile însele nu ne-ar mai fi întovărășit atât de catastrofal tinereasca zburdălnicie. Când i-am fost prezentat, Juan publicase deja mai multe povestioare exotice, primise câteva chintale de scrisorele en rose de la damele inimoase ale luxuriantei noastre provincii, era pe de-a-ntregul notoriu, infamul acesta de geniu, drept pentru care-și făcea, cu nonșalanța macabră a unui major scăpat de la dârvală, de cap. Scria bine? Desigur. Era un inovator? Deloc. Avea șarm și coloratură în pagini? Până peste poate. Maria, cu părul strivit sub apăsarea ingrată a palmelor și masacrată fără zăbavă într-o grabnică arătare a acelorași puteri inchizitoriale, doar se știa prea bine că, neputând stârni iubirea, trupul lui uscățiv, de falsificator al dorințelor, parcurgea universul femeiesc cu sălbăticia aproape agonică a unui uriaș gândac negru descoperit în cearșaful imaculat, îi cedase într-o noapte aglutinată voios cu extaze literare, chipul său de păpușă abandonată purtând sub acalmia etruscă a pleoapelor mărgeanul sublimei chemări și imensele pelicule ale obrajilor pe care oboseala orelor magice strălucea stins, lassourile șerpuind ucigaș în pasivitatea fioroasă a instinctelor pe jumătate înfrânte și ludica intruziune a oneroaselor dezagregări, lașitatea unor surâsuri decapitate în nostalgia înserării acoperindu-și lepra cu oroare precreștină, cât despre mine am întâlnit iarăși pe acea marmorată prințesă a dorului căreia, neputându-i mărturisi jinduirea, i-am mângâiat obrazul cu privirea de o tembelă serenitate a unui tată mincinos; pe când ea ducea cu sine, în arcul fără cusur al cărnii, noblețea plină de cutezanță a sângelui rus, a sângelui karenin din care sorb trudnic poeții firilor rebele, Juan repovestea pentru a mia oară zbaterea de aripă ce molcomise patetica lui cruciadă, făcuse din balada nesfârșită a cedării un rictus al cinei, bine-nțeles, să nu afle Maria, mica maimuță de cânepă, lângă tabachera lui argintie, uitase să-și despăturească sufletul, știa că Maria se-ndurerează nemăsurat de tare auzindu-l cum psalmodiază nefericitul ei secret dar voracitatea scriitoricească îngăduia rechinului purpuriu al limbii sale urâte să-nfulece din paingul puturos al înserării și cineva aștepta întotdeauna la marginea străzilor dosnice, confesiunea aceea era probabil cântecul Cosettei ce-și purta căldarea în beznă numai că Juan știa să se ferească și să înjunghie, tocmai el, într-o vreme atât de lipsit de iubire, femeile care ne disprețuiesc constituie garanția umanizării noastre, însă umanitatea zăcea beată între pahare iar invidiile noastre torceau epuizate, răscolite. Magnificența lui, fala bărbătească a trupului îndesat, cu pielea brună și pilozitatea abundentă, se împlinea din energia enormă a minții sale literare; deloc mai prejos de lărgimea umerilor și de calmul privirii, de cuta ademenitoare a buzelor ori de curba vânjoasă a gambei, încărcătura de cuvinte a acestui om țesuse împrejuru-i o stihială pădure de tentacule; scăpau din îmbrătișarea neiertătoare numai cei ale căror simțuri aureola maladivă, descărcându-se într-o mult prea cuprinzătoare fulgerare, nu reușise să le carbonizeze; și aceia nu-l iertau. Câțiva, lupi tineri cu dinții oțeliți de pompoase, iluzorii, premii literare sonore se prefăceau nepăsători, dar în secret îi devorau textele, dezagregarea sinistră a calotei ce străjuia ghețarul literar cu reflexiile-i brune de zbânțuitoare mortală susura misericordios în pahare și brațele vlăguite de marinari livizi strângeau cu impardonabil amor înfiorătoare membre marine, abjecția de furnici bătăioase a muritoarelor armade slujind unor lirici tălâmbe, îl demontau bucățică cu bucățică silindu-se nebunește, zadarnică primejduire a minții, să-i hăpăiască secretul, să se-nfrupte bezmetic din arta sa și să crească întrânșii rodul bogat, afabil și nemuritor al acestei piraterii. Firește, călători în zale de jar înapoiau de fiecare dată dimineața cu surâsuri jenate și pe cheia de han a comorii nocturne palpita aburul unui ultim suspin, păsăret ostenit, cu gulere boțite și degete îmbălsămate de nicotină, ciocănea în casolete murdare după grăunțele unei indulgente lucidități iar pe peron femei uscățive, învelite-n zăbranice de molton, contemplau drăgăstos satârul roților de oțel, în timp ce aventura incestuoasei lor digestii de șarpe lichefiindu-și temerar coada eșua lamentabil, deși noi, copiii măcelului, beam împreună în fiecare seară și boram împreună în fiecare noapte, iguane smerite, înhămate la arcul paradoxal al negării, pe când alteritatea ne alimenta mișcările, apoi cotrobăiam iarăși ungherele noptatice de lupanar bântuit ale corpului său bătătorit de chelneriță nepăsătoare fiindcă ni se turna în pahare din proximitatea unui cuplu de caracatițe adormite, ridicând fiecare spre noi, cei extaziați de învăluitoarea lor nemișcare, mamelonul unicului ochi, vânăt și împungător. Noi, șobolani schilavi pipăind cu mustățile o halcă de carne, oare noi cum scriam? Eu, unul, modest, ucenic cașehtic al unui spirit clasic, imitator cochet gâfâind libidinous la vederea biciuitoarelor idei romanești, chițcăiam prins la loc deschis de crampele inspirației și dându-mă de ceasul morții între două verbe răscrăcănate, două coapse fragede gata de umezit în hotarele noii fraze, urându-l din răsputeri pe Juan, cel cuminecat înghițitură după înghițitură din fiece text și pe care musai trebuia să-l înving, morțiș se făcea să-l întrec, să-l sfărâm. Managementul pierzaniei sale fusese încredințat unei triade de o itemperabilă sârguință; mai întâi, incapacitatea lui vădită de a presta munci elementare: frecatul și lustruitul podelelor, cusutul nasturilor ori curățatul closetului, mic gurmand albinos cu mustăți arămii, pe care se bazează orice burlăcie veritabilă; apoi detașarea princiară ce pilota răuvoitoare și insurgentă în toate actele-i triste căderea unei admirabile poziții funcționărești: zeflemeaua acidă, replica tăioasă a ironiilor sale îngâmfate, izgonind deopotrivă pe prieteni și pe dușmani, refuzul eroic și găunos de a accepta modestele oportunisme ale vieții sociale; și în cele din urmă vanitatea sexuală al cărei impecabil propovăduitor devenise. Aceasta pentru că scriitorul, slujindu-se de substanțialitatea unei jerbe de cuvinte ca de oricare alt membru al lui și care atribuie acestui membru romanesc materialitatea celei mai iubite dintre făpturile regatului trupesc, duce în harul său ritmul amorului furtiv; demonismul artei, în definitiv, nu-i decât aria bigotului din opereta chinuitoare a sărmanelor noastre strâmbătăți. În fapt, cu toții scriam până ni se rupeau stilourile. Aveam șase călimări în sanctuarul igrasios unde secretam faldurile celulozice ale viitoarei mele nemuriri, din șase călimări sugeam cerneală, lipitoare literară cu-o mie de pofte, și scuipam cu șase stilouri cârnații gogonați, cu umplutură magică, ai vocabulelor pe albul de groaza-mi albit al hârtiei virgine. Vorace scriam, frământându-mi mintea-ntre degete, baton inofensiv de plastilină cenușie! Juan se încrunta auzindu-ne, căci niciodată spiritul nu se aflase mai departe de pioșenie ca în toată această triumfală înghiorțăire a magistrului, erau vorbele lui și curajul căpăta mereu o neplăcută ilegitimitate în preajmă-i, voi ce credeți, cobzarilor, lătrătorilor la lună, ar mai fi adăugat însă deja-și scuipase limba abundentă de fumător îndrăcit în pocalul cu vodcă și cuvintele sale multalese, paserile acelea nestemate de sunet și ritm, fuseseră sugrumate într-o nemernică onomatopee, gâl-gâl și iarăși gâl-gâl. Maria, prea puțin cunoscută, căreia mă închinam deja, aservit unei dezgustătoare ode organice, prăbușindu-și avanposturile umerilor ei vetuști în golful de catifea bleumarin al spetezei, continentul lucios și greu mirositor al tapițeriei care adăpostea complice inelările asasine ale unor spirale de fier în timp ce, deasupra, carnea pulpelor dezgolite își ghemuia mușchii sub prelata cretoasă a epidermei înfrigurate iar soldații elastici ai feselor, întrezărind virulența bombardamentului, se repliaseră cu-n dulce spasm în tranșeea unui os mititel, războiul trupului meu și festinul sufletului meu acoperiseră soarele miop al unei veioze cu guler preoțesc de plastic imaculat, căci hotărâsem, cu răsuflarea tăiată, fără să mă uit, mareșal de popotă al unui regiment ultragiat, locul înfruntării fatale. Noaptea și ziua retrase de cortina ferestrei, foaia albă a galopului, iarăși Maria, care trebuia idealizată mai întâi, iubită mai apoi. Continua strădanie a minții ei, termen ce i se potrivea doar în măsura în care lina și zdrobitoarea stăruință a apelor merită privită drept o strădanie de a sparge stânca, făcuse ca dezvoltarea acelui trup să rămână o schiță plină de promisiuni; făpturii zvelte îi fusese conferită perpetua nostalgie a adolescenței fizice. Dar tinerețea femeii se pricepe întotdeauna de minune să o înstrăineze de urâțenia unei copilării petrecute în compania gamelor peltice la pianina bunicii și a vocii stridente de școlăriță îndopată cu ideologii bizare, atunci când descoperi, după impresia neconvingătoare a privirilor și a nărilor, aducând unele cu albia unor gloanțe în zațul cărnii iar celelalte cu împroșcătura de mitralii pe varul obrazului, incomensurabilele alune fierbinți ale feselor și în josul lor, printre cojile cafenii, unghia de rubin a măreției sale. În rest, numai el, Juan blestematul, scria fermecat, o înnebunea pe Maria cu-n penis de cuvinte, dar eu am avut-o de nenumărate ori, carnea-i era o albă carne de pește și avea gust săpunos pielea ei, limba îi aducea la-nghițit cu leșia, o strânsesem în brațe până când sfârcurile ascuțite i s-au înapoiat în hăul cărnii, i-am pătruns prin coaste, pleznindu-le, și atunci, Maria, flămândă, mi-a sfâșiat buzele iar eu am strâns-o în continuare cu patima unui crab lihnit, până când venele cusute în gâtul său rotunjor de porțelan mi-au dansat pe pleoape, șerpi albăstrii, arcuiri virtuale de fosile divine, și mi-au lovit ochii, șuierând precum harapnicul morții în singurătatea asfixiantă a deșertului, sirena sanguină a învârtejirii a hohotit sugrumată în viforul lichid, Maria, am avut-o de nenumărate ori pe Maria, însă nu m-a iubit, doar pe el, pe Juan, însă nu m-a iubit deloc, rămâneam pentru vecie numai carnea băloasă a servitorului mut ce alină cu virtutea-i de halcă docilă rana fioroasă a unei soții de cavaler creștin, vierme însingurat al supunerii scandaloase și mizerul incendiator de promenadă, simplu satrap de porțelan al iubirilor exilate ghidat în tăcere spre o igienică eventrație, atât, doar Maria avea ochii întunecați ai câmpiilor dezolante și dinții reci ca unghiile morților sfinți, pupate duios în văzul fățarnicelor oștiri ale Credinței, era atât de sărată pielea Mariei încât o încălecam, peregrinând către moarte cu nonșalanță de monstru orb, cu furia trează, îndurerată, a celei din urmă răzvrătiri verosimile, adulmecând după sângele proaspăt al dragostei, cerșindu-l prin obscuritatea unor îmbrățișări insalubre, și căutam, vai, cum căutam să înghit laptele visceral și să sug victorios zahărul extazului, al supremei afazii. Trebuie să înțelegeți, literatura devenise expresia ultimă și irevocabilă a sexualității noastre, iar Juan, în împărăția volatilă a scrierilor lui indolente, înnobilat de meticuloasa agresare a Mariei, era cel ce urma să fie răpus. Fiindcă, aidoma unui pod răsfrânt peste hăuri hieratice, instinctele sale, glande ale unei lumi de profunzimea intuiției răscolitoare, revărsau o pasiune aparte în inima lui; și credința într-o imaterială coeziune a vieții, deodată lipsită de otrava bigotismului său natural, transforma într-un turbion întunecat stârnirea aceea; furia lui era o penitență, la granița omenescului, un strigăt aducător de inimaginabile potențe artistice, pe care, descoperindu-l, îl uram cu nesațiu. Aș fi vrut, Dumnezeule bun, aș fi vrut să mă seducă la fel și pe mine, să mă fecundeze cu talent de soiul aceluia, cu talent nețărmuit și neîntâlnibil altundeva, dar Maria nu a avut cum să înțeleagă aceasta și minciuna cumplită mă umpluse de lepră eterală astfel că gândeam că poate voi scrie, dacă nu din iubire, măcar din ură, de ciudă, cu neputință și cu nelămurire.
(…)