Pantoful Cenușăresei




1.


Căpățâna lui rasă, cu piele albăstruie, bolnăvicioasă, de focă putrezind în soarele arctic, și venele negre, exsangvinizate, zbârcindu-se sub apăsarea tegumentelor, ca mătăniile osoase pe care leproșii le zbânțuie pe sub nasul oripilat al vizitatorului, în chip de degețele agonice, căpățâna lui rasă, bălăbănindu-se în palmele plastifiate ale negresei, Santa Maria în uniformă crem, cu cizmulițe cauciucate de stripteuză și bonetă cu firișorul de sânge regulamentar pe care însemnul prostesc al unei insigne occidentale îl crucifică, căpățâna lui rasă o vor unge cu iod în soluție apoasă, o vor frecționa cu șomoioage bărboase de vată de zahăr medicinală, căci căpățâna aceasta deșertificată de rozătorul silvestru din lăboanța frizerului este condamnată.
Mă uit în ochii lui inexpresivi precum două mări mortificate de apatia impersonală a zeului Eol, se lasă eviscerat sufletește cu lipsa de scrupule a balenelor eșuate stupid pe-un dinte știrb de plajă, creaturi kilometrice cerșindu-și obnubilarea dătătoare de săpunuri venerice și pomezi contra arsurilor solare, aș vrea să-i fiu de ajutor nefericitului pe care ei îl dezbracă meticulos, îl răstignesc în intarsiile de mucegai și spută ale cearșafului, aș vrea să pun capăt asasinatului medical, euthanasiei mentale zadarnice ascunsă îndărătul buricului metalic al stetoscopului, unealtă vârâtă în smocurile de păr arămiu care-i împodobesc pieptul descărnat cu gesturi de gospodină trupeșă, spintecând gelatina solzoasă a unei burți de pește.
Dar mâna mea bicisnică, înarmată cu confesionalul radiofonic al unui reportofon japonez, valsează nepăsătoare în volutele băloase și nesigure din dreptul bărbiei patriarhale cu care medicul psihiatru ține universul la depărtare cuviincioasă.
Ar trebui să intervin, atâta durere imprescriptibilă întovărășește nemișcarea trupului pe care ei îl mozolesc, atâta alienare mă înconjoară, mortificantă, hrănindu-se hidos din ochii săi ficși, înghețați, în schimb eu am încremenit, far stins apărând cu-n spate frânt plaja arctică pe care focile putrezesc, doar reportofonul zvâcnește, pulsează, adăpându-se furios din mlaștina aneantizantă a unor cuvinte dure.



2.


- Extratereștrii v-au vorbit…, îi șoptește bărbatul în halat alb. Are ochi blânzi și expresivi, ochi inteligenți de câine lup.
Pilotul ațintește podeaua. Un model geometric cețos, o logică întortocheată a mozaicului ieftin îi atrag atenția.
Cineva oftează. Pilotul își pipăie cu gesturi prost întremate căpățâna badijonată. Miroase năprasnic soluția apoasă de iod și frige cumplit unguentul acela administrat fără rost. Pielea incinerată de mareele acide ale medicamentului îi conferă înfățișarea aparte a unei broaște râioase gâjâind speriată de sub cearșaf.
- Extratereștrii vi s-au prezentat…, reia, încetișor, bărbatul în halat alb firul discuției.
Pilotul, dinspre podeaua fascinantă, pare să încuviințeze. Iar doctorul pășește prudent peste abisul virtual săpat în mințile noastre nevolnice de prezențele bestiale ale muțeniei.
- Ați fost solicitat să vă abandonați avionul și să participați… la bal, desigur!
Pilotul sughiță, îndobitocit. Cu degetul mare, cumplit de păros, al piciorului stâng își freacă în neștire rotula piciorului drept. Desculț, alb ca o stafie în albul incert îngrămădit în patul de campanie, încetează să mai fie un corp omenesc propriu-zis; doar un cap devastat, incomensurabil, de șopârlă hipertrofiată și perechea de lăboanțe cu articulații proeminente ezită încă să iasă din scenă. Maestrul Jeronimus Bosch, prezent în tonurile walpurgice ale culorilor acrilice, mă înfioară. Nimeni nu sesizează gușa enormă de insectivor, camuflată-n verde putrezit și cafeniu de bălegar, a pilotului.
- Un soi de balul Cenușăresei, de comerț sentimental cu miezul nopții, mă pune în temă, lucid, bărbatul în halat alb.
O persoană invizibilă tușește discret.
- Interogatoriul, doctore…
Bărbatul în halat alb surâde arătându-și faleza de sare gemă a dinților, un surâs de rău augur.
Întreruperea cumva impertinentă pare să nu-l deranjeze defel, căci surâsul său onctuos capătă pe dată largheți năucitoare de cioc de pelican. De împărat hămesit și coleric al bălților.
- Pantoful Cenușăresei nu-i un mit, scumpe reporter… I-a fost încredințat dumnealui (arată spre pilot), i s-a dat să-l probeze! Imaginați-vă o asemenea feerie a simțurilor. O ejaculare mentală care va costa Aviația milioane…
Bărbatul în halat alb are ochi blânzi și expresivi, ochi inteligenți de câine lup. Cu încetineală calculată, se întoarce către pilotul imobilizat de gușa monstruoasă. Pulsatilă.
Reportofonul meu, răpitor vorace, zvâcnește ca trezit la viață. Fiara virtuală, endemică, împotriva jivinei japoneze de buzunar. Iar gușa hârâie vicleană.
- Extratereștrii v-au vorbit…, îi șoptește nu bărbatul în halat alb, îmbiind-o perfid, ci chiar limba magnetică, glăsciorul cu baterii de rezervă al reportofonului meu.





3.


Cum s-ar putea încheia o atare poveste, dat fiind că poveștile au prostul obicei de a-și însuși arhitectonica hipnotică a primului curcubeu nimerit prin împrejurimi?
Căpățâna lui rasă, cu piele albăstruie, bolnăvicioasă, de focă putrezind în soarele arctic, și venele negre, exsangvinizate, zbârcindu-se sub apăsarea tegumentelor, ca mătăniile osoase pe care leproșii le zbânțuie pe sub nasul oripilat al vizitatorului, în chip de degețele agonice, căpățâna lui rasă, de aneantizat, de colecționar fervent al distihului radioactiv al morții, îmi dă insomnii neomenești cu insinuarea perpetuă a unei viitoare, insurmontabile, explozii de ou clocit, de îmbulzire rău mirositoare înspre oceanul autumnal al lumii de apoi.
Pantoful Cenușăresei? O matriță, un mulaj exhaustiv al speciei noastre neputincioase, un summum tulburător încredințat de Pronie unor frați întru inimaginabil? De ce nu, altarul factice al speranțelor zadarnice este același cu altarul factice al tuturor speranțelor.
Ei, zeloșii peregrini ai rudeniei, nu ne vor recunoaște dintr-un motiv fellinian: distihul radioactiv al morții pe care măruntaiele noastre îl gestează ne schimbă trupurile cu încăpățânarea naturală a fiecărei celule evanescente.