...Și erau mulți, frate, al naibii de mulți. Stăteau de mai multe zile înghesuiți în cală, nu se plângeau. Ba chiar erau mulțumiți. Erau bucuroși că scăpaseră din acea încleștare aprigă, că erau în viață și că nu pierduseră încă. Mai aveau speranțe, vise, dar și multe temeri. Puteau fi găsiți oricând, puteau fi masacrați fără milă doar fiindcă se aflaseră la momentul nepotrivit în locul în care nu trebuia să se afle nimeni. Îți mâncau morții cu naturalețe, trebuia să trăiască din ceva, să continue, nici unul nu se opusese deși nu discutaseră despre acest lucru. L-au acceptat de la sine, ca un fenomen ce s-ar fi întâmplat dintotdeauna, ca pe o tradiție uitată și regăsită. Tăcerea-acceptare simplifica multe.
Ușile fuseseră încuiate pe dinafară din primul moment, sigilate, mascate. Când semnalul se va da, se vor năpusti afară, sorbind cu nesaț aerul proaspăt al destinației, vor ține o petrecere cum nu s-a mai văzut și vor lua totul de la capăt. Vor reconstrui ceea ce fusese cu foarte puțin timp în urmă marea lor mândrie, for reface Templul din temelii, vor ridica o Casă încă mai mare, vor reîntemeia Familia, Orașul, Creația și Religia. Dar erau și triști, căci din zecile de milioane rămăseseră doar ei: câteva mii de oameni înghesuiți într-o cală fierbinte și întunecată, gonind ascunși din calea dușmanului care odată le fusese prieten. Trădare! urlaseră atunci și-și pregătiseră înfrigurați armele, puseseră la cale răzbunări sângeroase, luptaseră cu puteri sporite, dar victoria finală nu poate aparține ambelor părți. Și-au pierdut. Prețul plătit a fost mare, dar niciodată prea mare, fiindcă acei supraviețuitori, acum fugari, aveau încredere în stelele care le-au fost întotdeauna mai apropiate decât celorlalți.
Fiecare dintre ei avea o rație infimă de apă zilnică, o rație și mai mică de hrană și nimic altceva. Cu toate acestea, nu a existat nici măcar o șoaptă de protest, nici un pumn ridicat, nici o firimitură furată de la altul, nici o crimă, nici un viol, nici o luptă, căci cu toții erau una acum, lăsaseră în urmă toate fricțiunile, ranchiuna, invidia, egoismul, tarele care se adună în interiorul oricărui popor. Fiecare dintre ei știa, în adâncul sufletului, că între înfrângere și victorie nu este decât o diferență de percepție. Lăsau în urmă un cămin pârjolit, neprimitor, care având ca armă Timpul îi va ucide cu încetul pe cei care îi biruiseră, iar ei se îndreptau către un loc neatins pe care îl vor iubi cu totul.
Multe zile și nopți au trecut, iar într-un final semnalul mult-așteptat a fost dat și au putut ieși cu toții afară. Scheletici și însetați, priveau cu gurile căscate peisajul minunat care îi înconjura și-o liniște tristă s-a lăsat minute întregi peste ei. Atât de mulți erau cei care muriseră astfel încât ei să poată lua totul de la început încât lacrimile le curgeau pe obraji și ăși simțeau cu toții gâturile încleștate. Apoi au găsit fructe proaspete și apă curată și s-au odihnit în liniște, sătui, calmi, pentru prima oară după nenumărate zile de pribegie și chin.
Șase generații mai târziu, ultimul urmaș al celor dintâi privea cu ochii sticloși cerul străpuns în nenumărate locuri de sclipiri de stele străine ce semănau cu firele argintate ale unei catapetesme nesfărșit de mari ce venise să acopere câmpul plin de leșuri. Mâna dreaptă zvâcnea încă, încleștându-se pe țeava armei fără gloanțe și cu patul mânjit de fire de păr însângerate ale inamicului. Era însă vorba de alt inamic, același care cu câțiva ani în urmă îi era frate sau prieten.
Însă nici acest muribund nu putea înțelege ceea ce oricare dintre cei ce existaseră înainte ignorase: dușmanul oricărei specii înzestrate cu inteligență este ea însăși, și oricare ar fi inamicul de care fuge, există altul încă mai mare ce doarme înlăuntru.