Aburii înghețau noaptea și se lăsau ușor cuprinși de tăcere, pe ferestrele goale...luna nici nu apăruse...doar ochii lor, ce priveau pretutindeni, în lume...priveau speriați, gândindu-se că avea să fie ultima noapte a lor...iar dimineața, mulțumeau lunii, soarelui că mai respirau aerul uscat al cerului...
Noaptea, se iveau ca niște himere ce pândeau carnea să o smulgă, să o rupă cu dinții, să se îmbete de sângele victorios al ei...și erau albe, luminând măștile lumii...măștile ce se arată ziua, iar noaptea se dau jos, în puținul timp, pentru o libertate...pentru o dorință ascunsă, undeva unde nu se vede nici zenitul, nici nadirul...pentru mărul ce este atât de dulce în lumina din întuneric...
Iar ele erau mereu acolo, sus...privind și râzând haotic...de noi...