“ De câteva zile a plouat destul de mult. Chiar m-am speriat…dar nu din cauza tunetelor sau fulgerelor, ci din cauza ta…că ai uitat să mă suni…și m-am îngrijorat. După ce auzi mesajul acesta, sună-mă, da? Îmi lipsești mult și mi se pare că au trecut veacuri de când nu ne-am mai auzit…„. Cam așa suna mesajul pe care i l-am lăsat acum câteva zile pe telefon, dar se pare că ori nu a dat pe acasă, ori mă evită. Ce să-i fac? Aș vrea să știu, aș vrea să fie formula aia magică din care să prepar orice vrajă sub orice formă, pentru orice. Dar nu se poate, așa că mă voi strădui ca eu să fiu propria-mi vrajă. Să-mi fiu vrăjitoare. Doar nu e atât de greu...tu ai fost vrăjitor destul cu mine...mi-ai scos ochii și m-ai lăsat oarbă pe lumină...pe lumină...tu trăiești în întuneric și nu mă lași să-ți dau lumina mea...vrei tu să ai tot ce este mai negru pentru mine, căci pentru tine va fi tot alb...tu vei crede și va fi...simplu...pur și simplu...ca o adiere de toamnă pe care o simți atât de blândă ca una de vară, ca o briză ce vine să mângâie nisipul și apoi îl aruncă în mare...să se spele, ca și mine iarna...tu mă arunci în ape, în mările toate înghețate ale mele...dacă eram un suflet fluid, ca al tău, mă aruncai în ape calde...dar mă arunci în zăpadă...o să îngheț...o să vină un suflet alb și o să mă sparg...peste tot o să fiu...o să mă calci și n-o să știi...o să mă vezi și n-o să știi...o să mă atingi și n-o să știi...o să fiu în tine...și ai să râzi...