Cel mai cumplit lucru pentru un scriitor este acela de a scrie ! A scrie cu adevarat, a scrie real, a scrie in rezonanta cu el insusi, cu ceea ce simte si ceea ce doare inauntrul lui. Starea maligna a unui suflet descumpanit, descurajat si insingurat – ca element central al creatiei – poate transforma condeiul intr-un instrument de tortura… orientat cel mai adesea impotriva propriei persoane, ranind uneori cu cinisim si rautate pura in toate celelalte aspecte ce ar putea sa se prabuseasca din mintea involburata a scriitorul, pe foaia alba de hartie… Este o tortura sa traiesti uneori… depresia este o forma de comunicare a sufletului cu mintea… ori… cele doua trebuie sa fie mereu straine una de alta, pentru a convietui in pace, pentru a evita paralizia generalizata… Atunci cand un suflet bolnav isi intinde infectia asupra mintii incetosate de insomnie, atunci cand o inima ranita isi scurge sangele spumegand prin circumvolutiunile anacronice ale unei minti obosite, atunci cand gustul ramas este atat de amar incat simte nevoia inconstienta de a scuipa cu desgust sangele ce se scurge parca pana in cerul gurii… atunci un scriitor stie ca isi incepe misiunea ingrata de a se reda pe sine prin propria ratare, fara de rasplata, in coltul unor pagini moarte pe care incepe sa le urasca – intrucat par a-i fi partase, a se bucura chiar de infernul sau… Nefericirea unui om este fumul ce iese din fericirea altora, prin arderea mocnita a propriilor vise. Fumul, este adevarat, inspira, te ineaca si te imbata ! Este un privilegiu nedorit – sau poate mai degraba un blestem sacru - pentru un scriitor acela de a se prabusi morbid intr-o mare de fum, a invata sa supravietuiasca acolo cu plamanii paralizati de durere si inima afumata. Aerul intra in plamani cu adierea de fericire pierduta candva, iese in consistenta unei flegme scuipate sub talpa bocancului, si lasa un sentiment de intoxicare ce se propaga in tot corpul… Acel sentiment, acel chin de a respira adieri ratacite de fericire, acea stare de sufocare perpetua ce se multumeste sa ucida lent si dureros… vise, iluzii, dorinte… acel dezgust primar ce ii otraveste perceptiile toate aluneca pe lungul foii patand-o cu formele lor haotice…
Rupt de faptele pe care le iubea si in care credea, dezechilibrat si dement, frustrat si abrupt, tradat si coplesit, gelos si ticalos scriitorul devine un instrument… lipsit de constiinta proprie, lipsit de dorinte si sperante…devine o simpla matca de revarsare a deseurilor metafizice ce ii polueaza – nativ - perceptia ! Nihilismul este o apa ce erodeaza in curgerea ei munti, inunda vai, se revarsa cu furie asupra asezarilor pe langa care trece, si se scurge intr-un final, placida si resemnata in marea de fum pe care o neaga si o cauta inca de la izvor. Alte fluvii curg limpede si incet, ocolesc muntii si iriga vaile, se despletesc armonioase in delte si se revarsa naturale in marea salina pe care aproape ca vor sa o indulceasca instinctiv cu apele lor… Un scriitor nihilist nu va putea percepe fericirea, nu o va putea imbratisa desi, cu siguranta o va dori, o va cauta cu inteligenta sa iscoditoare. Cum poti, insa, crede fericirea daca o diseci, cum poti intelege viata daca o sacrifici, cum poti savura sentimentele pure daca le gandesti ? Acesta este universul unui nihilist nefericit, scufundat intr-o depresie morbida ce ii guverneaza autoritar somnul si trairile, ce il epuizeaza organic si il parjoleste din interior ! Un nihilist scrie ! Acesta este blestemul cel mai cumplit pentru un proscris – sa isi duca crucea, sa o impodobeasca scrijelit cu franturi de cuvinte, sa isi bata cuie in maini si sa astepte cu neliniste, din inaltul cerului pentru care e predestinat, corbii negrii ce ii vor ciuguli ochii si carnea lipsiti de mila, fara sa il cunoasca sau sa ii acorde vreun dram de sansa… Dumnezeu ii zambeste de sus cu ironie : “Acestia sunt fiii mei, intru care am binevoit a iti blama necredinta”.
Traind in nefericre inveti, totusi, ce inseamna fericirea ! Traind in mizerie si necredinda ajungi sa le apreciezi, sa le cauti fara speranta. Un astfel de destin fascineaza, o astfel de minte uimeste, o astfel de constiinta inspira, o astfel de suferinta impresioneaza, un astfel de om, insa, privit cu atata fascinatie si admiratie, sufera pentru tot ceea ce este, uita sa se bucure de tot ceea ce-l defineste, uita sa traiesca si adesea uita ce e viata pe care o percepe atat de meditativ. Cuvintele sale curg ametitor, ca loviturile unui bumerang. Blestemat de a se teme de propriile-i creatii, zace in pragul nebuniei, privat de liniste, pierdut in sine...

Nota : Blestem, 13 noiembrie 2005