De la fereastra lumii
De la fereastra sa nu se intampla niciodata nimica.Iarna fulgii de zapada se prapadeau sfiosi sub ochii sai ca de sticla,vara picaturile de ploaie nu isi pastrau nici macar mirosul...De acolo de la geamul sau de deasupra,nimic nu parea cu adevarat ca exista.Tot ce il mai putea impresiona pe bietul pictor al nepasarii era tarziu in intuneric,tacerea.Pe ea nu o putea intelege,iar asta il facea sa-si petreaca fiecare noapte alba,cu coatele pe pervazul sau,incercand sa se piarda cat mai adanc in bezna...Vroia sa-i caute coada,vroia sa-i vada centrul,vroia ca macar sa-i auda inima cum ii bate...Incepuse sa creada ca respiratia sa,ca bataile inimii sale sunt impuritatile sonore ce il opresc pe el sa auda cugetul noptii.Treceau anotimpurile,trecea vara,toamna,iarna,venea primavara,dar in toata schimbarea asta frivola,in toata nestatornicia asta,un singur lucru vedea el,nu se schimba niciodata:noaptea.Ea isi pastra aceeasi tacere vidata ca intotdeauna,acelasi mister al mantiei de gheata,ea ramanea ca totdeauna de nepatruns.Incepuse sa creada la inceput fragmentar,dar apoi sa-si consolideze pana la paroxism crezul,ca tacera si noaptea sunt aproape una si aceeasi,sunt doi indragostiti blestemati sa fie de-a pururi impreuna in nemiscare.Fara ca macar sa-si adreseza un cuvant sau o clipire din ochi,fara ca macar sa-si poata face unul altuia vreun semn al imensei fericiri de a se afla in eternitate atat de apropiati unul de altul...Erau clipe cand doar privind pe fereastra incepea sa planga facand din al sau dormitor cel mai trist dormitor dintre toate,si erau clipe cand rasul sau isteric punea stapanire pe fiecare colt al incaperii croindu-si chiar drum cu forta afara incercand parca sa-si faca loc undeva intre cei doi indragostiti atat de nevazuti si de neauziti,dar atat de apropiati in neclinitea lor absoluta,unul de altul...
Niciodata nu intelesese de ce oamenii foloseau foloseau cuvinte,cand cuvintele erau cele mai ascutite arme dintre toate,nicodata nu intelesese de ce oamenii cautau iubirea in cuvinte,si mai mult decat atat ceea ce nu putea intelege deloc era de ce oamenii incercau sa inteleaga iubirea.De ce incercari de a o intelege,cand tot ce vroia ea era sa fie...Credea acum ca iubirea este acea imensa tacere care acoperea lumea in momentele ei cele mai adanci de cugetare,in cea mai adanca intunecime dintre intunecimile lumii...Si poate ca avea dreptate...Insa cea mai mare si cea mai tragica surpriza a lui a fost cand peste soare s-a lasat intr-o zi luna pentru a ingenunchia lumea intr-un intuneric infricosator si feroce.Iar cand toti au inceput sa susoteasca si sa exulte in urlete scapate pe ici pe colo,cand isteria a lovit mareele,si tacerea a fost zdrobita de frica si uimire,a simtit cum ultima picatura a umplut paharul,a simtit cum ultima pietricica a fost pusa la temelia lumii pe care niciodata nu incercase sa si-o construiasca...Iar atunci ultimul tipat a fost cel al disperariisi iubirii sale,care in drumul sau catre eternitatea tacerii,a atins pavajul plin de mizerie al strazii aflate intr-un intuneric sintetic...Iar apoi noaptea stranie s-a retras lasand in urma sa doar sange si spaima si moarte...