Foaia albă mă înspăimântă –
Îmi hătuiește celulele
Într-un bâzâit insuportabil.
Nu vreau decât să scriu... bine... Foarte bine! Dar simt că m-am pierdut printre culbutorii și tacheții unei vieți de navetist. Viața mea a devenit o înșiruire de cifre, sunt doar un „grad, nume, prenume” de pe (prea-multele) ștate scoase la imprimantă și apoi trase la xerox. Și zilele mele tot la xerox le trăiesc. Banalitatea a tăiat crunt în carnea mea – odată plină de sânge, de pasiune. Rutina, mai apoi – această femeie de serviciu a îndoctrinării și subjugării –, a făcut curat în conștiința mea și astfel am devenit doar un pacient hrănit prin perfuzii din care curg clipele unui trecut care ar fi putut duce spre un alt fel de prezent. Majusculele au devenit niște litere de la începuturile frazelor și numelor. Am început bine, dar m-am complăcut în meschinării și în banal.

Nu, nicidecum! O scăpare TREBUIE să existe. Orice sistem, orice lucru are o fisură! Nu există sistem ermetic. La un anumit moment, până și un termos trebuie golit. Un sistem ermetic este doar un mijloc (mediu) de transport dintr-o parte în alta. „Schimbarea este singurul lucru care nu se schimbă în Univers.” „Orice e negru devine alb și viceversa.” „Orice conține în sine și opusul său”, așa că nimic nu este alb sau negru în totalitate. Perfecțiunea este doar o noțiune care hălăduiește doar în „povestirile sfinte”, cele care sunt aproape atemporale, datările făcându-se de la acea ipotetică, dar inevitabilă facere, naștere a lumii. Atunci s-a născut lumea, dar a murit perfecțiunea. In-creatul este perfecțiunea. El conține în sine tot: și alb, și negru, și plus, și minus. El este autarhic, nu are nevoie de „un tată ridicat pe o treaptă superioară”, care să-l ierte, să-l călăuzescă, pe care să-l învinuiască, de la care să se revendice ca aspect. Există în timp ce nu există. Nimeni nu l-a creat, nimeni nu-i poate anula existența. Este un mort viu, pentru că nu s-a născut și nu poate să dispară. El face legile, pentru că el este legea.
El nu are nevoie de compania, de admirația, de disprețul sau de iubirea altora ca el.
Și atunci... veți întreba de ce a murit?!?
Nu a murit. Nu a dispărut. S-a transformat în ceea ce știm astăzi, în ceea ce numim astăzi Univers. Sau, cel puțin, așa credem noi, animale insignifiante care poluăm acest „Univers” cu gândurile noastre – aceste fragmente de energie pe care le emitem. De unde știți că nu sunteți decât o celulă dintr-un corp imens (din nou, așa credem noi...), o celulă din stomac, să zicem, una care trebuie să emită sucul gastric. Nu, pentru că „suntem înzestrați cu rațiune”! Ha! Rațiune? Rațiunea o folosește și animalul unicelular atunci când trebuie să se hrănescă. Bine, hai atunci să zicem că suntem niște neuroni care comunică informații, adică suntem un mijloc de transport al informației. În fond și la urma urmei, nu facem decât să respectăm legile, sau, mai bine zis, Legea. Orice conține în sine și opusul său, adică suntem ființe raționale, dar, în același timp, și prizonierii „socializării”. Avem nevoie de ceilalți, așa cum o celulă are nevoie de altă celulă ca să se hrănească. Interacțiunea cu alți membri ai societății umane este sângele care ne asigură supraviețuirea.

( va urma )