poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-25 | |
Venus apoptosis (1)
Motto: “Îmi spusei că în curând va trebui să ne despărțim, că făptura ei fierbinte, plină, care îmi reamintea mereu comedia, se va pierde în trecut și că voi rămâne iar singur, singur, cu imaginea falsă și cu mânia.” F. Aderca, Zeul iubirii [(1) apoptoză: moartea programată a celulei care și-a îndeplinit rolul] Lipscani-ul de astăzi, pasagiu vânăt de lut amestecat cu funinginea groasă a cărbunelui menajer, coboară domol între două șiruri strâmtorate de case mici, galbene și gheboase, împrejurul cărora se încolăcesc viclean șarpante oblice, putrede sub acoperișurile cenușii ce vor fi fost înfățișate aiurea de penelul virtuos al unor domni ascetici, cu bărbuțe ascuțite și plete lălâi. Gătit cu cizmele mele credincioase și adăpostit în fața umezelii de-o manta străveche, căptușită însă priceput cu-n strat dublu de vată pe la umeri, chilipir de la Stoenescu în zi de solduri cu moft, cutreier ulițele nepăsător la noroiul cleios care îmi mângâie gleznele cu stropi cărnoși de glod. Sunt muncit cumplit de anxietate, iar lingoarea ce-mi înveninează sufletul dă luminii slabe din târg izul eteral și funebru de crepuscul rău prevestitor. Multă lume, asemeni mie, se vânzolește fără treabă cătând la prăvăliile cu zaharicale ale armenilor și la manechinii cei noi, italienești, din vitrina sulemenită a jidovului pungaș pripășit de curând de prin părțile Galațiului în urma unei afaceri necurate cu dragoste și arginți mincinoși. Cuconițe cu mers aprig, prin vinele subțiratice ale cărora curge cel mai neaoș sânge oltenesc, își fac loc, cu coatele învălite-n mătăsuri, împungându-se una pe cealaltă, în fața minunăției. Un domn cărunt, țeapăn și subțirel precum un mesteacăn fraged, strângând sub bărbie nodul vârtos al unei lavaliere imense, așezată pe de-a-ndoaselea, le studiază amuzat, în timp ce nările lui uriașe, ca niște cuptoare flămânde, înghit degrabă tutunul presărat pe patul vioriu al unei unghii lăcuite de artist. Este pictorul Danciu, autor de portrete expresive și cupletist furibund, mare amator de recitări bisericești și de vin tămâios de împărtășanie, proaspăt sfințit și dătător de amețeli cutezătoare. Ne salutăm cu discreție. Ochiul său de artist matur îmi indicase în repetate rânduri sălașul nebănuit al unor dulci și ispititoare grații de nubilă. Iar eu trec mai departe, smuls din cetatea vesperală și aproape palpabilă a unei visări lubrice de picurul otrăvit dinlăuntru-mi, cu mințile încețoșate, bolând, istovit de nemâncare, mă îndepărtez cu pași măsurați, purtând în spinare, rob pricăjit, litiera invizibilă a unui zeu tăinuit, Provincia, care-mi îngroașă arterele și-mi subțiază sângele, îmi înmoaie oasele și-mi macină tinerețea. Chipul Lui putrefact maculează inima Craiovei asemeni balelor de melc uscate pe cadavrul dezmembrat al unei frunze de nuc. Când îl zăresc bătând aerul cu umerii lui osoși, căci mersul îi este peste măsură de anevoios, o boală obscură îi răsucise încă din copilărie oasele după liniile bizare ale unei arhitecturi hipnotice, inima mea face saltul deznădăjduit al unui atlet lipsit de speranță, prăbușindu-se în gol și silindu-mi mușchii abdominali să se contracte într-un spasm dureros, pietrificat. Este Omul-Pește, Omul-Pasăre, de care mi s-a vestit să mă feresc. Umbra târgului, tremurândă, îl înconjoară pe dată cu volutele unor semne arhaice, debusolante și indescifrabile. Ochii lui rotunzi, albicioși și holbați ca dintr-o sperietură înfiorătoare, fruntea lui seacă, cenușie, scobită într-o pantă abruptă de providența înfuriată, asemeni unei faleze sălbatice, buzele supte, buboase, sparte pe duneta schilavă a acestui chip copleșitor, bărbia ascuțită precum un vârf de par, lăsându-se învelită-n valuri lenevoase de grăsime, toate îmi fac silă, toate îmi pricinuiesc spaima teribilă a insului cultivat, abandonat în preajma abatoarelor pe timp de înserat. Mă înarmez împotrivă-i. Deasupra gâtului scheletic, cu mărul lui Adam ca o lovitură de pumn ițită prin piele, capul său nemaipomenit, identic unui trup grețos de pește vărgat, portocaliu și leșios deopotrivă, se zbate încoace și-ncolo, se frământă acoperit de spume, în timp ce gura slobodă bolborosește fără încetare, mușcând și rânjind, umflată peste măsură. - De unde vii, nefericitule? mă răstesc, proțăpit în noroi, dârdâind, gata să zdrobesc dintr-o lovitură năprasnică, mai mult de frică, molusca umană din fața-mi. - Vv…viu dd…de la Gener…ral. Dd…doamna e pp…pe moarr…te, hârâie nefericitul și două lacrimi urduroase își croiesc drum pe fața lui nețesălată. Perii unei bărbi arămii le sug cu vrednicia lipitorilor înfometate pitite-n papura firavă a unei bălți dosnice. Iar eu, trezindu-mă deodată din coșmarul acelei înserări otrăvitoare, îi recunoscusem, fără să-l înțeleg ori să-l aprob, zbuciumul. Căci, departe de Parisul ei sfânt, răposat, departe de zidurile nobile ajunse mausoleul tiranic al unei burghezii îmbuibate și malefice, bătrâna doamnă Coriolan-d’Albesco își încheia, în mizerie cruntă, socotelile cu viața. Pentru ea, unul dintre Balzacii caduci, încrâncenați și abuzivi, ai secolului nostru fusese la un pas de o lamentabilă sinucidere. Brațelor sale albe, punți rotunde și moi de carne fierbinte, umerilor diafani și trandafirii, ochilor ei albaștri, cândva luminați de aburul calin al unei maliții jucăușe, le răspundeau tacit și mângâietor, dindărătul unor ani neguroși, paginile cele mai drăgăstoase și mai înălțătoare din literatură. Muză secretă, cantilenă, anima imprescriptibillae care metamorfozează țepenele liturghii maritale în sabat, îi inoculase maestrului fluidul spectral al aneantizării, încețoșarea dulceagă înlăuntrul căreia sălășluiește inspirația Infinitului. Dar rolul său de Calypso modernă, nu mai puțin tragică, poate mai istovită, sleită de propria sa explorare, de eleutheria care o încarcerase, se terminase curând, cartea inexpugnabilă, cea a perenității și a silniciei, fusese dusă până la capăt, manuscrisul mai presus de puteri, magicul manuscris al iubirii desăvârșite și neiertătoare, încredințat editorului nerăbdător, iar ea, devenită pe neașteptate un boț oarecare de carne femeiască, o frumusețe bigotă, mărginită, trebuise să revină în țară, să se înmormânteze în noroaiele subjugante ale Craiovei. Nația acestei femei, altoită de prezumtive cârje elinești, reîntregită în strâmtorile idilice ale Perugiei, se sumețise încontra domniei pașnice și triste a îndelungatului său prizonierat, șirului nesfârșit de prințese măritate grabnic cu mârlani regali și cu măgari împărătești din rațiunea hotărâtoare a perpetuării unor dinastii de estropiați, întorsese spatele societății, slujind drept călăuză divină și posesiune afabilă marilor artiști ai veacului. Trecute din alcovurile imperiale în atelierele mirosind greu a vopseluri ale pictorilor flămânzi și în cuhniile întunecoase ale romancierilor vânați de poliție, domnițele visului își dăruiau virtutea spiritului înaripat. Copii nu se vor naște din împerecherea aceasta superbă, căci geniile sunt cât se poate de zgârcite cu tărâmul abject al fiziologicului. Vor apărea în schimb picturi somptuoase, poeme tenebrice și sinucideri sublime. Omul își va regăsi natura, iar arta se va înnoi. Într-adevăr, știam pentru ce bătrâna doamnă Coriolan-d’Albesco, simplă verigă într-un lanț tainic, trebuia să moară cât mai curând. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate