Primele două lucruri


Eu și nevastă-mea funcționam de minune din pricina a două încântătoare detalii: sexul și banii. Nimic mai normal, s-ar putea spune. O firmă obscură de confecții ne vărsa periodic în cont sume respectabile de verzișori veritabili și asta fără prea multă bătaie de cap. În aparență, petreceam strașnic.
Nevastă-mea avea un dinte țeapăn încontra-mi: mă cam lăsasem dus de curent cu câteva vecine trupeșe, iar orgoliul Doamnelor Soții o zgândărise rău de tot pe buna mea consoartă. Să spunem doar că fusesem dotat peste măsură și că, în ciuda senzației vremelnice dar încântătoare procurată de amănuntul în cauză, dumneai adoptase în această privință tactica dulăului de grădinar: ochiul soțului doar la buricul nevestei!
Musai trebuia făcut ceva, drept pentru care m-am lăsat, asemeni unui escadron de bărbăței focoși de vârsta mea, pe mâna Magului, un individ pipernicit și pus pe șotii.
-Aș vrea ca dânsa să nu pună la inimă zburdălniciile mele, mă înțelegeți, îi spusesem. Cu jumătate de gură, stânjenit nevoie-mare și plin de speranțe secrete precum un cârnat nemțesc de usturoi.
-Oh, domnul meu, lumea va fi plină în curând de femei insensibile, credeți-mă. Nu am intrat în afaceri de florile mărului! A sosit momentul ca și noi, bărbații, să beneficiem de cuceririle artei… À propos, beți un ceai?
Doar că arta cere bani, după cum aveam să aflu pe propria-mi piele. Iar Magul se pricepea de minune să-i extragă din pungile noastre prea puțin experimentate. La plecare, individul îmi încredințase un pachețel neverosimil: înfățat în mătăsuri ieftine, un gogoloi vinețiu, pulsatil, de temperatura unui ceainic apucat de năbădăi.
-Este inima soției, aveți grijă, fusesem vestit.
Vă redau dialogul purtat cu dulcea-mi jumătate în sufragerie, la vreun ceas după aceea.
-Mă iubești, pui mic? făceam eu pe neștiutorul.
-Nu știu.
-Cum așa?!
-De câtva timp cred că mi-am pierdut inima.
Eu, unul, încremenisem: să fi devenit soața-mi scumpă o creatură insensibilă? Căci despre Mag căpăsem, pe drumul spre casă, convingeri covârșitoare c-ar fi doar o Vâlvătaie Livrescă 100%, un Foc de Paie psihanalitic.
Medicul nostru curant s-a arătat cât se poate de sceptic:
-Practic, soția ta nu are inimă.
-Va mai iubi? mă prefăcusem eu apăsat de probleme metafizice.
-Greu de spus.
-Dar va fi tristă?
-Îmi imaginez că nu.
Iată deci că rugile îmi fuseseră ascultate și, la urma urmei, poate că Magul nu era un farsor nenorocit.
Lucrurile, ce-i drept, se sfârșesc prost în situații dintr-astea, căci superficialitatea noastră caracteristică de masculi șovini ne orbește și surzește deopotrivă. Astfel că șarpele orgoliului femeiesc, jivină subtilă și carnivoră, fusese de nerecunoscut pentru mine, sărmanul.
Adio, nesățioase vecine! Oare mă veți crede când vă voi mărturisi preasupus că și relele noastre soțioare cunosc adresa Magului?
În slipul meu e liniște deplină. Pe veci.