Și străzile au amintiri

Așa spune AlexandruVaideanu, medic romașcan. Eu îmi permit a-l contrazice - cu toate că expresia este metaforică - și să aduc cititorii în realitate. Nu străzile au amintiri, oamenii au aduceri aminte. Străzile de altădată sînt în amintirile lor, fiind locurile pe unde și-au purtat pașii, odată cu destinele. Schimbările care au venit de-a lungul timpului au făcut ca peisajele vechi să devină coliță de memorie. Iată, în cele ce urmează, poveștile a trei străzi.


O stradă ca oricare alta. Nici prea lungă, nici prea scurtă, de vreo 600 de metri. Dar, pentru că acolo m-am născut și am crescut, pentru mine are o semnificație deosebită. Mai mult, mă pot mîndri cu faptul că pe această stradă unioniștii au plantat un stejar falnic care va dăinui în veacuri. Strada avea o pantă ușoară și de la Liceul „Roman Vodă” se vedea pînă în celălalt capăt, la Oborul de vite și Abator. Se intersecta cu C.A. Rosetti, ca și astăzi, unde, pe colț, era Poliția orașului și județului. Aici, la Crăciun și Anul Nou, veneau cetele de colindători și țiganii cu urși vii, pentru a obține avizele necesare pentru sărbători, dînd spectacol înainte de a se răspîndi prin oraș. Mai jos, la nr.13, erau casele căpitanului Voinea – o vilă în stil elvețian, procurată de la francezul Henri Place. În față era o splendidă pădure de brazi, pe care ți-era mai mare dragul să-i asculți cum foșneau. În spatele casei se aflau pomi fructiferi. La nr.21 era o casă în stil boieresc, avînd cerdac, în care au trăit bunicii mei de pe tată – familia Săulescu. Alături era o casă frumoasă, tot cu fundație înaltă, în care s-a născut doctorul Constantin Istrati, cunoscut mai mult ca și chimist.
Și pe o parte și pe cealaltă erau tot case curate, curți bine îngrijite, împodobite cu flori. La nr.12, în casa cu cinci camere a părinților mei m-am născut și am crescut. Le sînt recunoscător că m-au adus pe lume. În fața casei avem trandafiri înalți și pitici, iar în spate un petec de vie și mulți pomi fructiferi, printre care un nuc ce cred că avea aproape o sută de ani. Vecine cu noi erau casele „boierului” Tăutu, care avea moșie și moară. Pe o deschidere de curte de peste o sută de metri avea o splendidă livadă de nuci. Mai jos, la nr.24, era singura carmangerie din oraș, a lui Andrieș și fiii. În centru, pe Strada Mare, avea un magazin de desfacere a mezelurilor..
La intersecția cu strada Vasile Conta erau casele generalului Ștefan Ionescu, fost prefect înainte de război.
Prin anii 1939-1940 s-a făcut trotuar, dar numai pe partea dreaptă. Asfaltarea străzii a fost realizată mai tîrziu, prin anii 60. Tot atunci s-au terminat primele fundații la blocuri. Mai întîi pe terenurile virane și livezile desființate. Magazine nu erau pe strada mea. Doar o „dugheană”, cum era numită, aceea a lui Sașter. Aici găseai de toate.
La capătul străzii, la intersecția cu Bulevardul Carol (azi Republicii) erau două crîșme unde se bea adălmașul pentru vitele vîndute. Una era a lui Lungu, alta a lui Botez.
Așa era strada copilăriei mele, Smirodava, care, pentru un timp, înainte de război, s-a numit V. G. Morțun. Păstrez în suflet amintirea ei, nu o pot uita așa cum nu pot uita copilăria mea.

Strada Mare

Despre Strada Mare, așa cum era numită strada Ștefan cel Mare, s-a mai scris. Iată cîteva amintiri de acum treizeci și cinci de ani, despre lucruri dispărute demult. Trecute în istoria amintirilor de copil mi-au rămas cofetăriile de după intersecția cu Dobrogeanu Gherea, „Violeta” și „Lăcrămioara, aflate un vis-a-vis de alta. Loc de vis pentru un copil pofticios la dulciurile de pe atunci, amandine, ecleruri și sucuri de lămîiță. Clădirile în care au funcționat se află și astăzi în picioare, adăpostind magazine cu ustensile gospodărești. Ceva mai încolo, în mersul prin oraș cu părinții, la cumpărături, căci ei nu agreau Strada Mare ca loc de promenadă, se aflau micile magazine, cu pardoseli de lemn, scîrțîind sub pașii clienților. În dughenele aflate la intrarea caselor stil vagon care vindeau produse industriale mirosea a creolină, un fel de dezinfectant de dat pe podele, bun de alungat carii. Erau niște încăperi întunecoase, slab luminate de becuri. Urma clădirea telefoanelor, loc în care majoritatea romașcanilor aveau singura posibilitate de a convorbi cu cei dragi din depărtări. Puțini concitadini de-ai noștri aveau telefoane acasă. Așa că, soluția era să trimiți un aviz în care stabileai data și ora comunicării. Erau vreo patru sau cinci cabine, din lemn, cu receptoare atîrnate de niște cutiuțe negre. Se obișnuia să mai „împingi” cîte un bacșiș centralistei, să îți facă legătura la un aparat în care nu trebuia să țipi ca să te faci auzit.
Peste drum de monumentala clădire se afla micul meu paradis. Era magazinul cu ceasuri și stilouri chinezești, bijuteriile din aliaje proaste nu mă interesau. Aici zăboveam minute în șir, căscînd pofticios ochii la stilourile de 90 și de 110 lei, cu peniță de aur. Cine își permitea, cumpăra mai multe, dacă se avea bine cu vînzătoarea, și își modela verighete din penițe. Nu am avut niciodată un asemenea stilou și nici ceas nu am avut, pînă după majorat.
Preumblarea continua spre Spital, mai mult cu privitul. În capăt, acolo unde se află acum rondurile de flori de la capătul Pietonalului, era un magazin de încălțăminte. Mi-a rămas și acum în memorie chipul și vocea tristă a unei copile desculțe care a rugat-o pe mama să îi cumpere și ei o pereche de pantofi, din cei mai ieftini.
La întoarcere, privirile îmi alunecau, curioase, către ferestrele restaurantului „Moldova”, acoperite cu draperii care nu lăsau să se vadă ce este înăuntru. Programul era între 12-24, această din urmă oră fiind pentru mine prilej de mare mirare.
Mai ieșeam și singur pe centru, sau cu băieții, atunci cînd mergeam la cinematograf. Rulau, la „23 August”, westernuri sau comedii franțuzești. În holul cinematografului era înghesuială mare de trupuri transpirate, iar prin față se preumblau, țanțoși, purtînd pantaloni evazați care acopereau pantoful, șmecherii tîrgului. Stăteau – cei mai mari – așezați pe balustradele care mărgineau trotuarul, riscînd, nu o dată, să primească cîteva bastoane de la milițienii care patrulau prin zonă.
Au mai trecut ceva ani și am prins a mă zburătăci. La cinema, în timpul verii, mergeam mai mult la cel în aer liber. Era cam răcoare odată cu lăsarea întunericului, dar se putea fuma în tipul filmului. Tot pe cînd eram la liceu, mica noastră gașcă descoperise barul „Roșu și Negru”, aflat la doi pași de Strada Mare, la intersecția cu Sucedava. Acolo, ascunși într-un cotlon, în semiîntuneric, comandam cafea cu un pătrățel de ciocolată și, uneori, cînd ținea vraja, cîte o cinzeacă de coniac. Avea să fie și o seară cu ghinion, cînd pe colegii mei i-a prins miliția și scandalul declanșat la liceu a fost teribil.
Acum, o parte din vechea Stradă Mare este o ruină. În locul celorlalte case tip vagon și a dughenelor, este Pietonalul.

Bulevardul cu tei

Pornind din deal, de la actualul Muzeu de Științe ale Naturii, se întinde, pînă la Abator, Bulevardul Republicii. Parte din arteră este astăzi traseul autostrăzii E85. Acum mai bine de un sfert de veac, despre forfota mașinilor nici nu era vorba. Nu exista strada Rahovei, nu erau cei „Doi măgari”. Se așterneau cuminte, une lîngă alta, case cuprinse, cu camere înalte și curți acoperite cu bolți de viță de vie și împodobite cu flori. De departe, cea mai impunătoare era vila de la actuala intersecție, în care a locuit colonelul Stănescu. Strada era doar pe jumătate de lată ca acum, pavată cu piatră cubică de granit. Coroanele copacilor, castani și tei, arbori de zeci de ani, formau un tunel vegetal înmiresmat la vremea înfloririi. În timpul zilei era sărbătoare pentru noi, copiii, să vedem cîte un autoturism, de regulă un Moskvich, trecînd pe bulevard. Odată cu lăsarea întunericului, chiar dacă era vară, de pe la ora 7 nu mai era nimeni pe stradă. Se mai simțea ceva mișcare, doar ca un murmur, la ora schimburilor de lucrători de la Þevi și de la IMR. Coborînd spre Abator ajungeai în Piața Republicii, loc cu tarabe pentru precupețele din cartier. O vreme, aici a fost locul unde se schimbau buteliile de aragz. Trebuia să stai la coadă de pe la ora 2 din noapte dacă voiai să fi sigur că „prinzi” un recipient încărcat. Vis-a-vis de piață se afla o dugheană din tablă, vopsită în galben, unde se vindea gaz pentru lămpile de gătit, nu toată lumea avea aragaz pe atunci. Mergînd și mai la vale, vedeai cum se schimbă aspectul caselor, deveneau mai mici și mai modeste, dar se măreau grădinile din spatele gardurilor din lemn. Romanul continua cu mahalalele.