Era ea, mai frumoasă, mai reală, mai femeie decât mine. O invidiam din totdeauna pentru că știam că eu nu voi avea niciodată ochii verzi, eu nu voi fi niciodată admirată ca ea. Mergeam mereu la ușa ei și îi număram cuvintele: 105, 106, 107...Nu înțelegeam ce spunea și nici nu mă prea interesa, dar vocea ei mă fascina Totul mi se părea altfel la ea, altfel. Cred că am stat de zeci de ori în fața ușii și am numărat mii de cuvinte. O singură dată ușa s-a deschis și mi s-a oprit numărătoarea. Văd și acum coapsele ei, albe ca laptele, văd umerii care păreau să se înalțe spre cer și fruntea lată de pe care nu îți putea lua ochii. Era ca un înger despre care nu înțelegi ce caută aici lângă tine: 108, 109, 110.
...............
Am văzut multe cu ochii mei. Unii citesc și eu mă uit pe gaura cheii. Eu sunt mai aproape de personaje și totuși atât de departe. Dincolo de ușă. Totul e să fii dincolo. Da. Dincolo de ei, dincolo de ură, dincolo de bătăi, dincolo, dar să vezi. Să fii și să nu fii în lumea lor . Toate acestea aveau însă un preț. Ochii mei erau obosiți, triști, condamnați să vadă dincolo de imagini, de umbre, de culori. Așa am văzut viața , inventând totul de la o siluetă care se îndrepta spre fereastră. Atunci am inventat cum o bătea tata pe Daria, vedeam sânge pe dinții ei galbeni, dar știam că sunt mioapă și râdeam.
...........................

Dintr-o lume în alta, sar de la un carnaval la altul și revăd în ochii tăi cruzimea-alint de care mă izbeam mereu. Cum ai putut? Dar cum am putut eu? Aveam o ceață pe ochi, o pâclă care nu mă lăsa să trec de carapacea ta. Nu exista pentru mine altcineva, nu exista altceva, doar tu și o cameră plină de puroi. Lumea privită prin gaura cheii este înșelătoare. Atunci carapacea ta părea minunată și reușisei să-i minți pe toți ceilalți. Din nou singură. Aceleași amintiri, aceleași fotografii în care nu zâmbește nimeni, pereți goi și camera ta, doar așa ca să mai recunosc câte ceva. Stai, aici parcă recunosc pe cineva, un ceva, un altceva, un cineva diferit de ceilalți. Da, e jocul tău, taina ta. Te faci că nu știi pe nimeni și inventezi o poveste diferită pentru fiecare fotografie. Te-ai plictisit și ai putea răscoli prin toate lucrurile, dar tot te-ai simți departe de lumea lor, nu te-ai recunoaște în nici o fotografie și ai vrea să simți măcar o mângâiere. Dar nu e ca atunci când mă mângâiai tu și îmi striveai buzele cu pumnul tău greu. Credeam că așa e în iubire, că dacă nu te doare, nu ești iubit. Pe mine mă durea tare și știam că trebuie să mă iubești mult. Cu câtă bucurie îmi număram petele verzi, albastre, mov de pe pulpe și îmi spuneam: 'Mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește...'Ai putea lăsa urme pe mobilă, așa cum lăsa el pe tine, nu va știi nimeni niciodată nimic.
........................
Iară taci ți îți lipsește fiorul acela pe care îl simțeai urcând în tine atunci când te ascundeai în spatele ușii. Știai întotdeauna că acolo este cineva. Simțeai în spatele ușii o lume care ți se interzice și iubeai fiecare fir de praf care se ridica din covorul vișiniu. Nu era vorba doar de secrete, de emoții, de viața de dincolo, ci de viața ta. Simțeai și tu că trăiești, știai că va veni cineva, te va prinde și te va urechea. Vei plânge, vei jura că îți vei interzice buricul acela din ușă și te vei întoarce să respiri, să simți, să alergi. De ce să stau cu ochii în geam, să privesc babe pe o trecere de pietoni, de ce să văd Lumea și Ea să mă vadă pe mine? La geam misterul dispare și devii parcă o parte din tablou. Eu vreau să rămân în afara ramei, să privesc prin gaura cheii și să fac din ceea ce văd o realitate pe care o fur ca un hoț ordinar. Da, să stau cu ochii în ușă și să am senzația că stăpânesc universul. Stăteai ore în șir fără să te lași mișcată de propria respirație. Așteptai cu sufletul la gură să se întâmple ceva. Atunci când începeai din nou să respiri, vedeai o mână care mângâia gâtul ei și simțeai cum ți se dilată pupilele. Ai fi vrut mai mult. Tu, care vreai doar să vezi lumea.