Actul al II-lea

Scena este formată dintr-un oraș de provincie, o depresiune. Spectatorii se află pe munții din jur la o distanță relativă față de mine, lucru ce face posibilă vizionarea.
Scaunul cu trei picioare din actul întâi este situat deasupra mea. Poate simboliza orice. Din picioarele sale ies fascicule de raze ce-și schimbă culoarea în funcție de scenă.

Personaje:
-Eu, uneori fiind copil, alteori narator sau și una și alta
-Mulți copii nerăbdători de a intra în scenă la momentul oportun
-Ioana și mama ei pe care o condamn pentru pierderea primei iubiri
-Cristina


Eu (strecurându-mă printre blocuri deocamdată ca un nor, pe fața mea se perindă proiecții cinemascop cu frecvență rapidă):
Copilăria mea i se putea întâmpla oricui. Am trăit în perioada în care doar „Mihaela”, „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea” și „Pierduți în spațiu” mă aduceau acasă, în fața televizorului alb-negru. Pe atunci computerul se afla în stadiu de embrion, un embrion gigantic ticsit cu lămpi, ascuns prin buncăre de teama spionajului industrial. Folosindu-mă de aceste inexistențe am crescut bătând câmpii, maidanele, pădurile și cam tot ce se putea escalada, excava, explora. Jocul copiilor de atunci era altul, solicita forță, curaj -uneori curajul se transforma în bravadă-, și lucru în echipă.
(Copii intră în scenă. Pe mulți îi recunosc: Þuțu, Gabi, Codrin, Cristi, Sandu, Olimpia, Lulu, Vivi, Radu, Gabi, Stroe, Dan, Florin, Nelu enumerarea ar putea continua. Sunt îmbrăcați așa cum mi-i aduc aminte, în cămăși lungi și albe.)

Jocul șapte pietre:

Joc în două echipe. Se căutau șapte pietre și se așezau una peste alta, de la cea mai mare la bază, la cea mai mică în vârf. De la o distanță marcată cu o linie aruncam pe rând cu o minge de nouă lei, din cauciuc albastru, către grămada de pietre. Prima echipă care reușea să dărâme grămada era cea vânată cu mingea, oprită fiind astfel din tentativa ei de a restabili ordinea pietrelor. Copilul atins de minge părăsea jocul iar cel, dintre cei vânați, care prindea mingea în zbor fără ca aceasta să fi atins pământul, o putea arunca departe acordând astfel coechipierilor timpul necesar pentru a îndeplini misiunea. Tot el avea dreptul să răscumpere un jucător lovit de minge care stătea trist pe margine. (Dan stătea tot timpul pe margine, era firav. Se speriase când era mai mic, părul îi căzuse, de aici și complexul de inferioritate ce îi afecta toate acțiunile. Maică-sa trece undeva prin fundal, îi prepară comprese din foi de ceapă. Copiii nu o observă) Acest joc se termina când grămada își recăpăta forma inițială și cel care punea ultima piatră striga: șapte pietre!, sau când toți cei vânați fuseseră nimeriți fără a fi reușit să reclădească acea piramidă banală.
Acesta era unul din jocurile organizate ce funcționa pe baza unor legi nescrise, transmisibile din generație în generație, de la un cartier la altul, până când s-a pierdut undeva în timp.
Jocurile sezoniere erau de altă natură, beligerante în adevăratul sens cuvântului, constând în lupte de stradă ce aveau ca sursă de conflict apărarea teritoriului, curțile blocurilor sau cățelandrii pe care îi adoptam sau furam de prin curți. Ca arsenal se foloseau arme sezoniere. (În jurul meu ies din pământ blocuri ce au creneluri și la ferestre ghirlande de flori. Molda, cățeaua blocurilor A, va deveni legendară. Pentru puii ei a curs sângele nostru) Astfel, vara (lumina cade peste oraș verde și înflorată. Cete de copii trag aiurea cu praștia. Acei spectatori care sunt părinți de profesie dezaprobă toate acestea cu mișcări din cap, la unison. Câțiva țipă atinși de proiectilele de fum ) foloseam în lupte țevile de plastic pentru conductori electrici prin care suflam tot felul de proiectile dotate cu bolduri sau cuie și praștii la care foloseam bile de cocs metalurgic sau de sticlă. Iarna, (lumina este acum albastră. Copiii aleargă printre spectatori împărțind pături) ne înarmam cu tulpinile brazilor de crăciun, curățate de crengi până la ultimul rând pe care-l lăsam- tăiat la zece centimetri de tulpină- drept gardă a săbiei improvizate. Ca scuturi foloseam butoaie din carton, în care se ambala ghipsul dentar, pe care le tăiam în două pe lungime și ni le legam de antebraț cu sârme sau sfori. (eu sunt cel care eram atunci, un copil slab ce poartă pe cap o căciulă din blană de vulpe înnodată sub bărbie. Armele mai sus prezentate sunt purtate cu mândrie. Strălucesc!) Astfel de armate puteau fi văzute fugind pe străzi țipând fioros, victorios, uneori însângerate. Jocurile acestea se opreau când teritoriile fuseseră ocupate sau apărate, când venea seara și pe unul dintre căpitanii, ce nu depășea vârsta de zece ani, îl chema maică-sa în casă. Armistițiile se încheiau zilnic prin înțelegeri tacite pe perioada orelor de curs, perioade în care nici un participant al acestor conflicte nu putea fi agresat de către tabăra adversă deoarece se putea foarte bine întâmpla ca unul dintre beligeranți să fie coleg de clasă cu mai mulți din tabăra inamică. O eventuală încălcare a acestui gentlemens agreement, aducea cu sine penalitatea ce consta în vânarea acerbă a agresorilor prin tot orașul, izolarea de grup și maltratarea lor până la sânge. Atacarea unui ins izolat era considerată un fapt lipsit de onoare și se aplicau măsuri punitive lipsite de onoare. Nimic mai simplu.
(Copiii ies din scenă îmbătrânind treptat, cu fiece pas ce îi poartă spre culise. Unul dintre ei a murit, se numea Radu. Dumnezeu să-l ierte!)
Aș putea scrie o carte numai despre jocuri. „Poarca”, „țările”, „lapte gros”, „uliii și porumbeii”, „vânătoarea de rațe”, „capace” sunt doar câtva dintre ele care-mi vin acum în minte. Pe toate mi le amintesc cu o prospețime a imaginilor venite parcă din ziua de ieri.
(Scena coboară pe malurile râului Trotuș. Pe plaja din prundiș, multă lume. Alți copii intră în scenă, ceva mai mari.)
Pe stânca mănăstirii Răducanu, care se ridică din apa Trotușului până în curtea bisericii pe o înălțime de paisprezece-cincisprezece metri, se oficiau ritualuri de inițiere în ale bărbăției. Orice băiat care învățase să înoate și se încumetase măcar o dată să treacă râul înot, era dator de a se arunca în valuri de pe marginea de sus a stâncii. (Generații de tineri stau suspendați deasupra apei. În interiorul lor moare ceva, se naște ceva. Planează ca fulgii toți deodată. Numele unora dintre ei este scris în cartea orașelor ale altora, pe stâncă. O cruce) Lucru ușor de făcut dacă nu stăteai mult pe gânduri și nu dădeai timp mișcării apei și înălțimii să accentueze tremuratul picioarelor ce, odată pornit, te obliga să părăsești stânca prin curtea mănăstirii, în chiloți, fără a fi sărit, de două ori rușinat.
(Intră în scenă Ioana. O fată tunsă scurt, pregătită pentru a deveni femeie oricând. Costumul de plajă portocaliu nu reușește să o ascundă de privirile și imaginația mea febrilă. Lumina însăși devine portocalie. Până și amintirea îmi provoacă o durere joasă. Se așează pe un pled de iută. Un pui de țap îl paște cuminte.)
Ioana, prima mea iubire reală, adică amețitoare și dureroasă, m-a ajutat să trec acest prag cu ușurință aparentă. Cățărat pe stâncă, sub privirile ei, renunțarea în viață mi s-a părut pentru prima dată imposibilă. Încercând să mă arunc în picioare, cum o făceau și alții, am alunecat pe piatra de calcar și, dezechilibrat, prin nu știu ce legi ale echilibrului, am plonjat în cap. Þin minte că mi-au trebuit câteva secunde bune sub apă pentru a realiza care este susul și care este josul. (Scena se umple de apă tulbure. Se aude în zgomotos rostogolirea pietrelor pe fundul albiei, urechile îmi țiuie) Dar cine mă aplauda de pe mal atunci când am ieșit? Ioana. Ioana care-mi considera zâmbetul împietrit de spaimă drept zâmbetul unui bărbat deplin, cu tot înțelesul pe care îl putea suporta substantivul bărbat la acea vârstă.
Cu Ioana nu am devenit altfel de bărbat, lucru ce s-a întâmplat ceva mai târziu cu o femeie al cărei nume mi-e drag să-l destăinui(Ea, prima femeie, stă printre faldurile de catifea ale culisei. Numai eu o pot vedea. Se lasă dezbrăcată la fel de cuminte și priceput. Își ține în palme sânii descoperiți de veșminte. Nu peste mult timp îi zâmbesc în timp ce îmi iese din viață) Ne-am despărțit odată cu terminarea vacanței, după un lung șir de scrisori. În ultima, exasperată de insistențele mele, mi-a înșiruit toate greșelile de ortografie comise. Mama ei era profesoară de română și locuiau în Constanța. (Tabla verde din primul act se materializează din scaunul cu trei picioare ce a coborât în timpul ultimei fraze, apoi, într-un zgomot de sticlă spartă, ia alura Ioanei din prezent. Este profesoară de română și nu m-a putut uita niciodată. Este o fată bătrână deosebit de urâtă. Iată răzbunarea mea!)

Pe scenă nu se mai întâmplă absolut nimic

Sfârșitul actului al II-lea