Baietii au inaltat cortul si au aprins un foc. Ziua isi pierde puterea, ne inconjoara intunericul ca o carapace, si pe masura ce devine tot mai dens, mai prezent, eu incep sa ma destind, ma cuprinde o amorteala, totul se dilueaza in jur, chiar si glasurile lor. Ascult trosnetul focului, promitand siguranta. Toropeala o datorez poate, vinului alb, incredibil de parfumat. Mancam. Povestim. Michalis vorbeste neobisnuit de mult, glumeste des si-n glasul lui suna o nota speciala, galgaita, ca un permanent inceput de ras. Atunci ma uit la ei. Au chipurile luminate inegal de flacari si aritmia de sclipiri si umbre ii face ireali, contururile li se pierd, dar in ochi straluceste altceva decat reflexul focului – o fericire vie si nerusinata. Imi apar prietenii mei salbatici, frumosi ca primitivii, liberi si infricosati de libertate, traind ca pe un dar bucuria ce izvoraste din frica. Frica sfarsitului poate prea grabnic al clipelor astora, frica de moarte. De asta ne lipseste orasul – de binecuvantarea nesigurantei. Adapostiti intre pereti simetrici, traim in cuburi inaltate unul peste altul, toate aceleasi. Ne ingroapa teama si ne ofera in schimb confortul, stabilitatea, cu gustul salciu al monotoniei si ma intreb de nu e asta o moarte cu atat mai cumplita. Pentru ca pe asta o purtam in noi pretutindeni, toata viata.
E nedrept, si ma revolt si tot ce vreau e sa fug de ei, de lume, de mine, sa fug in intuneric, pana la epuizare, pana as cadea pe pamant, cu plamanul incins, lipit de racoarea noptii, de-as putea...de-as putea...Asta e raul, asta e scarba mea cea veche, care ma opreste de fiecare data, indiferent de ce chip ia – al convenientelor, al cuminteniei, al cuviosiei – ma tintuieste ca pe un paralitic in scaun. Cred ca-mi pierd mintile si plec de langa foc, fara ca ei sa-mi simta lipsa.
Marea, noaptea, e nebuna. Zbuciumul ei tacut sufoca. Daca esti slab si singur esti vulnerabil. Marea iti arata alternativa ei – nesfarsirea. Isi impinge valurile la mal, iti soarbe tristetea si o trage peste intinderea ei plata, pana la intunericul in care se pierde. Acolo stii ca trebuie sa ajungi a ea sa te inghita.
Nu stiu cand am smuls hainele de pe mine si ma trezesc abia in apa, cu o secunda inainte de a ma arunca la fund si ma arunc, scurt, adanc. Frigul e durere si cred intai ca lumina ce explodeaza in fata ochilor e o iluzie a retinei socate. Misc mainile si picioarele din ce in ce mai treaz, pe masura ce plamanul se goleste si vad cum fiecare rasucire lasa in urma o dara fosforescenta. Apa lumineaza, ca un neon, orice zvacnire. Rabd din ce in ce mai greu lipsa aerului, dar e in mine ceva care se opune, ceva care-mi spune sa nu ies inca la suprafata, sa nu respir inca, sa nu mai respir, sa ma afund in lumea luminii difuze si sa ma bucur de ea, sa raman. Creierul meu, mai lucid ca oricand, gandeste ca e a treia oara azi cad simt oribila stransoare de gat, de data asta, insa diferit, pentru ca are si o cauza, si inca ce cauza, singura, prima si ultima – aerul, adevarul ce vine odata cu el. Stransoarea din gat e acum adevarata, aerul e adevarat, viata e adevarata si cred ca am strigat cand am tasnit afara, caci am simtit durerea din piept ca pe unica realitate si strigatul ca singura expresie a ei si a surprizei...a dorintei...a intelegerii...Nasterea.