Deasupra. Contrast violent între halatele albe și fețele vinete de îngrijorare.
- Nu îmi dau seama cum de poate exista atâta infecție în abdomenul unei fetițe atât de mici…Are doar 7 ani și totul înăuntru e puroi… Cheamă și ceilalți doctori să le arătăm…
Nu mai sunt corpul de pe masă. Văd becurile albe și uriașe, le aud vorbele repezite și îngrijorate, văd că se experimentează pe un corp pe care acum nu îl mai simt. Deasupra. Liniște. Șocuri aplicate unui corp fără suflet. „Pulsul 4, o pierdem…“
Apoi lumina. Pajiștea verde, plină de flori colorate. Nu sunt oameni, doar liniște și râsete voioase de copii. Vis? Realitate? Sunt acum, aici. Soare strălucitor, suflet fericit, sunt doar ochii care privesc florile, câmpul, pârâul limpede…
Scurtcircuit. Un salon în care totul este inexplicabil de alb, cameră sufocantă, argintie până la obsedant, trăiesc cu groază ultimele clipe ale unui muribund…senzație apăsătoare de sufocare, horcăitul ultimelor secunde de viață… și din nou lumina…Pacea ierbii și liniștea cerului în care plutesc.
Doar câteva clipe. Sunt în salonul de la reanimare conectată la un aparat, înfășurată în cearșafuri ca o mumie…Fără simțire, doar ochii percep imaginea mamei și surorii mele care îmi fac cu mâna de la un etaj al pavilionului din față. Fețe zdrobite de durere și îngrijorare…oare de ce? Cineva mă plimbă cu patul pe un hol, percep doar zgomot de roți, simt o sete nesfârșită, sunt într-un cuptor… din nou lumină…..soarele strălucește pe pajiștea plină de copii. Nu reușesc să cobor la pârâu să beau apă. Imaginea mi se oglindește în creier, iar răcoarea apei o simt în palmă…Simt vag gust de supă de pui…niciodată nu am mâncat o supă mai gustoasă…dar nu are nici un miros…
- În sfârșit, măcar poți sorbi după două săptămâni de comă…
E mama, dar nu pot scoate nici un cuvânt, doar buzele sorb încet din supa strecurată atent. Ochii fac înconjurul camerei…Alături un pat în care întrezăresc un copil bandajat din cap până în picioare….Ars. Þipetele lui sfâșie întunericul nopții. Niciunde cuvântul „mamă“ nu a răsunat atât de dureros… Oare o durere comparabilă cu asta trăiesc poeții când se dăruiesc celorlalți?
Noaptea următoare țipetele nu se mai aud. Sunt fericită că pot dormi, sperând că băiatul s-a vindecat peste noapte…Bunicii îmi tot spuneau că Dumnezeu poate face minuni oricând…
Încerc să întrezăresc prin întuneric patul de alături, dar nu este nimeni în el. Poate că l-au mutat în alt salon…