Am fost în oraș mai zilele trecute, trebuia să cumpăr ceva. Când sunt singură nu prea mă uit în stânga și în dreapta, nu văd mai pe nimeni, știu că trebuie să rezolv o treabă și atât.
Aveam impresia că plutește ceva ciudat în aer, pașii purtându-mă fără să vreau în intersecția de la "Dacia" (Constanța), cu toate că nu aveam treabă pe acolo, sau poate trebuia să fiu în acel loc.
La un moment dat, dusă de val, m-am trezit în mijlocul unei mulțimi tăcute cu fețe trase, palide, cu lacrimi care înmugureau în ochii lor obositi și triști.
Era un cortegiu funerar, cu foarte multe flori intr-o mașină deschisă, trăgând după ea un tun la fel de încărcat.
Am să-i spun "Tunarul erou", pentru că era de o solemnitate copleșitoare. Mi-am cumpărat ce aveam de cumpărat și m-am întors acasă.
Toată ziua, ce mai rămăsese din ea, am stat sub semnul acelei ceremonii, nu puteam să mă mai gândesc la altceva. Aveam impresia că toată energia condensată a sufletului lui mă apăsa, vroind să-mi spună ceva. Seara la culcare am aprins o lumânare rostind o rugăciune; am avut o noapte agitată cu frânturi de vise făra noimă, în centrul lor fiind Tunarul erou.
Într-un final "m-am trezit" pe un câmp verde, multe flori cu mult soare, copaci imenși de un verde intens, crengile lor ajungeau atât de sus că nu le puteam zări vârfurile.
Știam unde mă aflam, plângeam și căutam Tunarul erou.
-Nu plânge pentru mine, îmi spuse, plângi pentru tine ori pentru cei din lumea voastră. Eu sunt eliberat și fericit, aici trăiesc la maxim, nu-mi pasă de nimic.Îți spun un secret: Dumnezeu i-a creat pe oameni, cu dorința de a trăi veșnic punând în inima lor sentimentul eternitații. Moarte nu există, e doar un nivel de care trecem undeva mai sus într-o altă dimensiune; aici suntem ca într-un cerc, în care, unde te-ai duce ajungi în același punct.Toată viața m-am pregătit pentru acest nou început unde am îmbrăcat nemurirea.
M-am trezit brusc, uimită, fericită în același timp, că
mă aflu în patul meu de noapte și zi, însă eliberată și împăcată.