poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-27 | |
Ieri,ce zi frumoasă! Deși am uitat s-o mai trăiesc.
M-ai izgonit din raiul sufletului tău sfâșiat de nesiguranță. Iar eu mi-am acceptat soarta cu chipul luminat de umbra ta. Încătușat, priveam mut spre infinitul acelui zâmbet, expresia meticuloasă a gândului abrupt, ca un torent de riduri arse în iatacul de apus al clipei. Mi-a fost frică să nu uit cumva adierea aproape ecleziastică a vântului pe fruntea-mi nu demult sărutată de valurile timpului. Împreună, am sorbit din nou din cupa tăcerii tale, acuzând-o parcă de o usoară beatitudine. Mi s-a părut doar, tu nu erai deloc acolo. Doar gandul tau neintrupat și un iz oriental care părea de neuitat. Mi-am regăsit apoi palmele reci, care uneori blestemau creionul și gândurile mele reprimate, iar cu ele ți-am cuprins chipul parcă mai șters ca altădată. Mi-am jurat că vreau să rămână acolo pentru totdeauna, parcă e casa lor, doar că existența mea e una de chiriaș iar tu un proprietar de vise… Þi-am privit ochii sărutati de praful vieții. Erau mai mari ca niciodată. Îmi zâmbeau calzi. Totuși erau triști, amărui, neputincioși. Voiau aparent să vorbească despre nesiguranța trăirii mele, într-un tumult de lacrimi pătimașe, speriate de propria lor infantilitate. Voiai dintotdeauna sa-mi spui multe, sa-mi spui tot și totodată nimic. Ce stranie iluzie. Simt că picioarele-mi vor înceta să mai pășească, mâinile-mi vor înceta să mai mângaie, buzele-mi vor înceta să mai freamete, iar ochii, gandul, sufletul, mi se vor pierde și ei bolnavi, ca într-un basm spus cu mii de ani în urma prin slovele călite ale unui bătrân și gârbovit profet, nomad prin deșertul vieții. Observ că încă mai pot să ascult, iar azi îmi îndrept urechea spre cântecul stâncii de la orizont. Mi se plânge, îmi spune că e tristă și că doar vântul nemernic o ascultă si o modelează în fiecare zi. Iar soarele o arde cu sadism feeric, cu specific prometeic, transformand-o în sclavă a Terrei. Mă regăsesc în ea, mă inspiră oarecum, în toată măretia ei colțuroasă. Știi, avea o prietena, mai demult, apa înspumată a mării, care o saruta zi de zi, de când s-a născut. O consideră chiar mamă. Dar a părăsit-o de mult, a lasat-o pradă singurătății. Cât de trist! Mă gândeam daca nu esti cumva tocmai tu acel țipat care-mi bântuie visele și timpurile mele. Nici acum nu găsesc un raspuns plauzibil și mă las consumat de propria-mi irationalitate de moment. Uneori chiar te urasc. Să nu te miri că vorbele-mi încetează a mai fi vii, se pierd difuz în ceața serii. Iar tu, de undeva dintr-un colțișor al tau, în care plutești singură, cu mainile strânse în jurul umerilor tăi dezgoliți, imi mai arunci câte o privire plină parcă de reproș. Ai vrea sa fiu altfel, altceva, altcineva poate. Să știi că uneori și eu imi doresc asta! Dar mai vreau să știi, înainte să pleci, că ieri mi-am facut altar din gandurile și privirile tale. Am pus acolo chiar și o lumânare smulsă din ultima fisură muribundă a sufletului meu. O lovesc vânturi, clipe, temeri, nuanțe tremurânde de crez indecis, total neecleziastic. Iar azi iubito, azi nu mai sunt eu. Rămane doar umbra mea, martor nonșalant în praf de imortalitate. În amintirea a ce a fost și nu va mai fi niciodată...ieri.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate