Ploaie. Pic. Ploaie. Pic. Ploaie. Punct.

Punctul există pentru că e mort.

-Timpul meu a expirat. Acum e timpul fricii.

Stătea cu umărul rezemat de peretele gangului. Se simțea ca un abator ieșit la plimbare, unul ce păstrează în interior numai cioburi modificate, cioburile din alcătuirea unui presupus ,,eu” Se agață de tot felul de cârlige. Acum e absorbit de un tic-tac lichid. Îneacă. Se prelinge de la mari înălțimi. Gangul e uscat în sunetul tocit al unui ceva ce se vrea a fi simfonia lui B. Disecată de metronom. Deasupra pământului atârnă perpendicular o țigară. Fum de apă. Varul stins ajută la conservarea cadavrelor. Asta citise în ziar. Sau nu-și mai amintește exact? Lumina e oriunde altundeva. Moartea e în altă parte. Cerul umbrelor ultragiate se întinde leneș deasupra unui cap care încă mai filozofează asupra stării vremii. Varul aprins accelerează descompunerea. Da, lenea le cuprinde pe toate. Din gang, cerul se vede mai greu. Mai deloc. Ochii rezemați de ziduri, chinuiți de lumina de la ambele capete. Doar gangul. De altfel, nici o lumină. E mai degrabă orb. Orbirea dintre două degete atârnă de gang. Ha, el, violonistul, înainte de marile galantare. Orbire de carton cu ochi, neînregistrată ca viață proprie. Moliciunea violentă a muzicii lui B. .

Robinetul de la baie picură. Prim-violonistul s-a tăiat la deget. Asta ai vrea să crezi dacă nu l-ai ști la adăpostul ascunzișului fictiv, nu, dacă nu l-ai ști în gang, adăpostindu-se de ploaie. Numai un leneș putea să-și facă așa ceva. Privind viscerele cubice ambulante cu umbrele ce trec nepăsătoare pe lângă gang. Taie, cuțitele, taie. Liniștea. Încheieturile aruncate in tocul de vioară. A făcut poc! când l-a închis. Picături pic! Printre degete. Acesta este gustul interiorului. Consistența tăcută a lichidului mizantrop. Sub pământ e destul pământ. Violonistul nu are nevoie de bandaje. Ele atârnă deja de gâtul orchestrei târâtoare. Muzica lui B. i-a fost transmisă prin testament unui vierme. Când va fi fost aruncat si ultimul pumn de pământ peste piatră, el va începe să modeleze orbitele în ganguri. Ultima credință a viermelui în caracterul stabil al actului său. Certitudinea nimicului este stricată.

Violonistul ploaie punct. Își lingea respirația printre picături.

Dincolo de perete, se află același violonist și gangul, rămas la gânduri legate de ascetismul gropii comune în care mișună încheieturile frânte de lupta animalică pentru nimic. Doar gangul e uscat. Morminte seci, oriunde este adevărul. Trezește-l devreme mâine dimineață ca să aibă timp să ajungă la repetiții.

Un oarecare își îmbracă existența de violonist. Greu, greu, greu. Să treci pe lângă surâsul de elefant roz al flacoanelor din vitrină. Pansamente permanente care anulează descrierea unei supraviețuiri.

Peretele gangului stătea cu umărul rezemat de el. Un trup de violonist care își aleargă sufletul deasupra timpului deoarece, într-adevăr, timpul lui a expirat. Trăiește timpul cioburilor.

Aleargă de la un trotuar la celălalt, ținându-și respirația. Violonistul prin ploaie. Își descrie supraviețuirea:
- Încă mai pot să simt gustul de lemn, pământ și evanghelii.