Cele mai bune candidate aplică marțea, între 10:00 și 11:30.

Nu e superstiție. E statistică. Lunea încă repară ce-au stricat peste weekend, miercurea încep să creadă că oricum nu le va răspunde nimeni. Marțea e o zonă subțire de speranță curată, ca o foaie albă între două facturi.

Crap clapeta laptopului la 9:47. Cafeaua numărul doi. Dashboard-ul se încarcă lent, ca o pleoapă grea.

Conversion rate: 12,4%
No-show: 7%
Cost per candidate: în scădere, masiv.

Îmi place ordinea. Inbox zero e o formă modestă de moralitate. Toate cămășile pe umerașe.

Am trei anunțuri active:

Office manager – start-up tech.
Asistent proiect – companie internațională.
Junior HR specialist – mediu dinamic.

Textele sînt aproape identice. Doar titlurile respiră diferit. Rujuri pe aceeași gură.

Deschid fișierul „Optimizări Q1”.

„Stabilitate” devine „flexibilitate”.
„Experiență minimă” devine „deschidere către învățare”.
„Disponibilitate pentru deplasări” devine „mobilitate”.

Nu mint. Traduc.

La 10:06 apare prima aplicație cît de cît.

Fotografie luminoasă. Fundal neutru. Fără bărbat decupat din poză. Fără copil pe genunchi. Fără perete scorojit.

Citesc CV-ul invers, de jos în sus, ca pe un corp întins pe masă: întîi picioarele, apoi toracele, la final fățuca.

Pluginul de scoring își face calculele:

Vîrstă: optim
Rețea socială publică: da
Familie nucleară detectabilă: nu
Locuință proprie: nu

Scor: 8,2.

Peste 7 e bine.

Deschid șablonul:

"Bună,

Am parcurs profilul tău și credem că există o potrivire excelentă cu rolul pentru care ai aplicat. Ne-ar plăcea să continuăm discuția într-un interviu online scurt, informal, pentru a ne cunoaște mai bine.

Cu apreciere profesională,
Andrei"

Andrei nu există. E doar o semnătură cu mandibulă blîndă. Send!

Îmi notez în agendă: marțea e bună.

În CRM fiecare candidată are un cod. Nu un nume. Numele sînt pentru emailuri. Codul conține: vîrstă / oraș / nivel educație / scor vulnerabilitate / probabilitate de conformare.

La început foloseam culori. Roșu pentru risc mare. Verde pentru ușor de gestionat.

Am renunțat. Cifrele nu te privesc în ochi.

Prima etapă e de încălzire.

Le scriu dimineața devreme.

Niciodată seara.

„Bună dimineața, sper că nu te-am prins într-un moment nepotrivit.”

Dimineața e pentru visele încă neapărate.

Le trimit descrieri lungi, obositor de optimiste:

echipă mică,
mediu sigur,
oameni care se sprijină,
lider empatic.

Le spun că nu caut perfecțiune.

Caut o „poveste”.

Cuvîntul funcționează.

Una îmi spune că a fugit de acasă la 17 ani. Alta că mama e bolnavă și tratamentul costă. Alta că a dormit luni întregi într-o garsonieră cu alte două fete și o sobă de teracotă.

Răspund parcimonios, calculat:

„Îți mulțumesc pentru sinceritate.”
„Apreciez curajul.”
„Nu ești singura.”

Îi dau exact atîta atenție cît să simtă că e specială.

A doua etapă: interviul.

Camera puțin mai jos, să par mai înalt. Lumină rece. Cămașă simplă.

Le spun să fie ele însele.
Le spun că nu există răspunsuri greșite.
Le spun că vulnerabilitatea e un avantaj competitiv.

Notez:

voce tremurată → bun
privire în jos → bun
pauze lungi → excelent

Cînd una spune „nu știu”, scriu: „disponibilitate la îndrumare”

Unele întreabă dacă postul e sigur.

Răspund:

„Nimic valoros nu e sigur.”

Sună profund. E doar elastic.

A treia etapă: deplasarea.

Hotelurile sînt mereu aproape de gară.

Niciodată de aeroport. Aeroportul e cîh.

Le spun să păstreze bonurile.
Le spun să fie elegante, dar fără briz briz.
Le spun să nu se îngrijoreze dacă întîrzie vreunul.

„Fondatorii au program imprevizibil.”

După ce ajung, comunicarea devine obscură.

Deliberat.

Tăcerea e parte din selecție.

Unele trimit poze:

„Am ajuns.”
„Camera e drăguță.”
„Aștept.”

Nu răspund imediat.

Aștept să apară întrebarea:

"Oi fi greșit eu cu ceva?"

Cînd încep să se scuze fără motiv, ka-ching!

După, mesajele li se schimbă.

Nu mai sînt profi.

„Nu a fost ce mi-ați promis.”
„A zis că e o probă.”
„Nu pot pleca încă.”
„Nu mai răspunde nimeni.”
„Mă puteți ajuta?”

Telefonul sună.

Degeaba.

Telefonul e pentru contracte.

O fată a trimis un mesaj vocal de patru minute.

Vorbea calm, ca dintr-un manual.

Spunea că nu vrea scandal.
Că vrea doar să știe dacă „poziția mai există”.
Că trebuie să se întoarcă acasă, dar nu știe cum să explice.

Nu spunea ce s-a întîmplat.

Nu trebuia.

Am arhivat fișierul.

Folderul se numește „closed”.

Client nou miercurea asta:

Adrian Popescu – Founder & CEO.

Poză cu tricou alb, birou minimalist, plantă mare în spate. LinkedIn e un acvariu de onestități plastifiate.

„Caut profiluri feminine pentru poziții administrative. Discreție maximă.”

Întrebările mele sînt standard:

locație
perioadă
număr
criterii

Răspunde:

„Tinere, prezentabile, fără obligații.”

Semnează contractul digital în șapte minute.

Plătește avans.

Nu vorbim niciodată despre ce urmează.

E elegant să nu vorbești.

Eu livrez interviuri.
El livrează experiență.

Dacă n-ar fi suportabilă, n-ar mai veni nimeni.

Așa îmi spun.

Adrian e mulțumit.

Cere încă două.

„Poate una brunetă, mai matură.”

Îi livrez.

Clienții nu cer detalii.

Cer continuitate.

„Mai ai profiluri?”

Ca și cum ar întreba dacă mai e detergent.

Într-o joi apare pacostea.

CV simplu. Poză într-o bucătărie mică. Perdea cu flori.

Scor: 5,9.

O ignor.

După o oră îmi scrie direct:

Nu am toată experiența cerută, dar cred că pot compensa prin seriozitate.

Nu folosește emoji.

Nu se vinde.

O șterg.

Peste două zile reapare cu alt cont.

Aplică din nou.

O chem, dintr-un reflex tîmpit.

La interviu nu tremură.

Nu se justifică.

Mă privește drept în cameră.

„Știți ce m-a făcut să aplic?” întreabă.

Tac.

„Faptul că anunțul dumneavoastră seamănă cu alte cinci.”

Îmi explică lent, calm:

șabloane,
domenii fantomă,
corelări,
IP-uri.

Nu amenință.

Face inventar.

Ca un contabil al iadului.

„Dacă greșesc, foarte bine”, spune. „Dacă nu, cineva va avea nevoie de datele astea.”

Îmi mulțumește pentru timp.

Închide.

După o oră primesc email:

Nu vă acuz de nimic.
Doar vă informez că păstrez această corespondență.
Poate într-o zi va folosi cuiva.

Nu promite.

Nu cere.

Doar notează.

Dorm prost o noapte.

Visez CRM-ul full de pete roșii, ca o hartă epidemiologică.

Dimineața fac cafea.

Copilul meu apare pe ecran, pe tabletă.

Îmi spune că semăn cu mine, dar „mai gol”.

Nu întreb ce înseamnă.

Deschid laptopul.

Adrian a scris:

„Mai ai profiluri?”

Păi nu mai am eu...

Măresc prețurile.

Mai puține candidate.

Mai multă filtrare.

Mai multă „calitate”.

Adrian plătește dublu.

Spune că piața e bullish.

Dashboard-ul arată excelent.

Record lunar.

Îmi cumpăr un monitor nou.

Marți vine din nou.

Inboxul se umple.

Platformele recomandă.

Algoritmii duduie.

La 10:12 intră o aplicație nouă.

Zîmbesc fără să vreau.

Marțea e bună.