Următoarea expoziție, cum era de așteptat, s-a numit România. Bineînțeles că foarte mulți dintre cei atrași au fost români, dar nu în ultimul rând au venit și cei care achiziționaseră deja lucrări de-ale mele.
— Pe când Parisul, domnule Alistar?
— Cât de curând, mai mult de trei sferturi este deja gata.
— Abia aștept, aș vrea să duc acasă o bucățică de aici, văzută de ochii dumneavoastră.
— Negreșit, negreșit.
Cam așa se desfășurau lucrurile, numai că, de data aceasta, profitul nu a fost pe măsura așteptărilor lui Jan.
— Băiete! Se pare că voi veni cu bani de acasă.
— Mai vedem, Jane, mai vedem.
— La vară vreau să băgăm afacerile din Australia în reparații, Alistar.
— Cum dorești, Jane. Mă gândeam să ne trimiți în vacanța de iarnă, voiam să ne odihnim.
— Nu pot! Vreau să strâng bani pentru nenorocitele de reparații și…
— Nu cred că este nevoie să mai cumperi alte belele, Jane, îți sunt de ajuns acestea.
— Vedem! Vacanțele le faceți pe banii voștri, putorilor!
— Bine, Jane! Nu mai fi supărat.
— Încerc. Auzi, dacă vrei, putem merge o fugă în Irlanda.
— Urăsc frigul și tot ce rezultă pe lângă el.
— Știam eu că… da’ lasă, mă duc cu Broască.
— Mai bine, el a avut proprietatea înainte.
— Da, bine.
Pe Gianina am găsit-o pe pragul casei, citind o scrisoare.
— Nu știam că se mai scriu astfel de scrisori.
— Nu se mai scriu, Alistar. Sunt scrisorile mamei către tatăl meu și invers.
— Când au venit aici?
— O, de foarte mult timp, cu un ansamblu de jocuri. Treburile erau urâte în țară, toată lumea voia să fugă.
— Iar acum toți vor acasă.
— Ha, ha, ha! Glumești, desigur!
— Nu știu ce să zic. Am cam obosit, Gianina.
— Da. Și eu, dar n-aș ști cum să trăiesc în România. Locul acesta este sufletul meu. Nu am odihnă aici. România îmi dă un sentiment de lentoare. Parisul este o luptă continuă.
— Ai dreptate! Simt același lucru, dar parcă aș vrea să mă odihnesc.
— Nu e timp pentru asta, Alistar. Facultatea, vernisajul de primăvară… ai uitat?
— Ha, ha, ha! Am obosit, Gianina.
— Știu locul în care te vei schimba.
— Nu mai vreau la mare, Gianina, m-am săturat de apă.
— Bine, atunci o luăm la deal, amice!
— Doar noi doi?
— Doi nebuni, Alistar.
— Nu am putere să urc, Gianina!
— Ha, ha, ha! Glumești, nu?
— Și-apoi, am de terminat lucrările pentru expoziție.
— În vacanța de iarnă, micuțule.
— De ce „micuț”?
— Pentru că te dai lovit, golan nenorocit!
— Gianina!
— Ai început să te burghezești! Ai uitat când curățai carnea de pe ciolane? Uiți a cui slugă ești, dobitocule!
— Eu, care credeam că este un moment… romantic între noi. Noroc că nu te-ai pus pe bocit, fato!
— Nu mai am mult. Unde este Alistar din tine? Te înmoi, jegosule! Or să te halească dobitocii!
— Gianina!
— Tu ca tu! Dar fetița mea o să le mulgă sculele ăstora, golanule!
— Sunt bătrâni, Gianina. De oboseală nici nu mai vorbesc.
— Nu subestima dușmanul! Niciodată! Niciodată!
— Am înțeles! Mergem la munte.
— Așa te vreau! Să știi că am și eu venit! Sper că nu mi-ai băgat banii în vila neagră din Anglia?
— Ha, ha, ha! Nu, stai liniștită! Banii tăi îți ajung doar să mănânci, Gianina.
— Of! E bine și așa! Sper că ai băgat-o și pe Cecilia în ăștia, nu?
— O parte, da! Însă dacă ți-aș băga întreținerea casei, ai cârpi ciorapi acum.
— Of, of, of! Cum facem?
— Mergem… unde te-ai hotărât? Sper că te-a montat cineva la școală, nu?
— Nu, la muncă!
— După ce ați depănat… tu din România, o gară părăsită…
— Te bat, Alistar! O colegă de serviciu mi-a zis, cică este foarte frumos… Les Arcs… parcă…
— Ai înnebunit? Este foarte scump! Acolo…
— Am vorbit cu ea, cică sunt români pe acolo, îngrijesc hotelurile, putem trage la ei, am câteva adrese.
— Totuși… sunt în jur de șapte sute de kilometri, n-avem mașină, nimic care…
— Nu-i nevoie, doar bănuți pentru combustibil, mergem cu familia ei.
— Cum cu familia? Parcă spuneai ceva de „singuri”!
— Adică ea și soțul ei, eu și soțul meu.
— Înțeleg.
— Mergem?
— Ajunge doar un sfârșit de săptămână?
— Da, cu condiția să conduci și tu, prietenul ei este după un tratament.
— Atunci nu mai mergem, decât să pățească ceva!
— Alistar! Vrei să scapi, da? Mergem! I-au scos ceva din burtă primăvara trecută, dar este mai sensibil, ca și tine.
— Mergem.
Vineri, după ce au ieșit de la serviciu soții Parfenie, inclusiv Gianina, ne-am urcat în mașină, două perechi cam de aceeași vârstă, plecând la Les Arcs. Pentru că eram cel mai odihnit, am luat primul volanul. Fetele s-au pus pe somn în spate, iar Parfenie ștergea geamul portierei cu obrazul împrăștiat pe el. I-am trezit când am ajuns aproape, doar pentru că, la un moment dat, era o ceață foarte groasă și aveam nevoie de ajutor.
— Păi… am ajuns! De aici mai avem vreun kilometru, dăm în parcarea imensă, iar de acolo, la hotel.
— Ce… ce hotel?
— Liniștiți-vă, domnule Alistar. Suntem în perioada fără zăpadă, sunt doar alpiniști profesioniști și pierde-vară ca noi pe aici. Patronul o să ne lase să dormim moca.
— Aș vrea să o văd și pe asta! Totul costă, copii!
— Mai vedem.
După un kilometru pe care l-am parcurs cu „înaintași” în față, am ajuns într-o parcare imensă, unde am fost dirijați cu grijă de către un băiat tânăr, care găsi un loc foarte iute pentru cele câteva zile.
— Eu zic să rămâneți aici, mă duc eu înainte să văd care-i mersul pe aici.
— De acord.
— Merg și eu!
— Nu-i nevoie, Gianina. Rămâi cu bărbații aceștia frumoși ai noștri.
— Domnule Parfenie, de unde sunteți de loc?
— A, Dacian! Puteți să-mi spuneți Dacian, domnule Alistar!
— Doar Alistar.
— Am înțeles. Brașovul ne-a dat viață, dar nevasta a fost și este foarte îndrăgostită de Paris.
— Înțeleg, sau poate că acum înțeleg, pentru că mie încă nu-mi place franceza, dar Parisul mă incită.
— Același lucru îl spune și soția mea.
— Gianina nu are simțămintele noastre, din fericire e născută în orașul îndrăgostiților.
— Mi-a spus Mirela, însă tot Parisul i-a luat părinții.
— Aveți dreptate! Domnule Parfenie, dar lucrul cel mai de preț este Alistar, care m-a cunoscut tot la Paris.
— Da, doamna Gianina.
Surâdeam, pentru că astfel de discuții nu se întâlneau în cercurile pe care le frecventase Gianina, iar cu prietenii noștri comuni, nici vorbă de atâtea politețuri. Totul se întrerupse când Mirela bătu în geamul portierei.
— Haideți, luați-vă bagajele! Ne așteaptă Rucsandra, dormim în camerele destinate copiilor; ei sunt plecați pe munte cu soțul și patronul.
— O! În cazul acesta, poate fi orice cameră, Mirela!
— Vedem, haideți!
Am intrat în luxosul hotel prin spate, pe unde se face aprovizionarea și intră personalul de serviciu. Rucsandra era o roșcată pe cinste: bucălată, veselă. Îl luă în brațe pe Dacian, semn că erau cunoștințe vechi, iar cu noi dădu mâna bărbătește.
— Bună ziua tuturor! Eu sunt din același oraș cu soții Parfenie, ne place foarte mult muntele.
— Înțeleg. Cum vă descurcați aici?
— Foarte bine! Împreună cu soțul, administrăm inclusiv o pensiune din apropiere.
— O! Frumos!
— Da, domnule! Suntem foarte apropiați de patron. Vine foarte rar pe aici, iar când o face, pleacă pe munte, pe cărări.
— Înțeleg.
— Sunteți cam posac!
— Așa este el! zise Gianina.
— Rucsandra, mă scuzați!
— Da, Gianina! El este Alistar! De obicei e mai vesel, însă acum este cam obosit.
— Înțeleg. Aerul acesta tare o să vă facă bine.
— Sper și eu, doamna Rucsandra.
— Aici nu ne „domnim”, doar dacă doriți, dar eu sunt Rucsandra și atât!
— Foarte bine!
Seara se petrecu invers: fetele și Dacian s-au pus pe glume, iar eu ațipeam de-a picioarelea. Pe la trei noaptea ne-am pus pe somn. Trezirea ne-o făcu Rucsandra, dându-ne câte un ceai cu rom — sau rom cu ceai, pentru că mai mult alcool se simțea.
— Vă e foame?
— Mie nu, am zis eu.
— Nici mie.
— Ei sunt mai simandicoși. Adu-ne niște sandviciuri pe terasă, ne așezăm la soare.
Totul era năucitor: văi care parcă alergau între ele, râpe pline de iarbă, pomi cu frunza aproape lepădată și brazi de un verde închis care colorau acel tablou frumos. Soarele ne mângâia cu razele lui blânde.
— De aici, dacă mergem vreun sfert de oră, ajungem la un punct de belvedere, zise Mirela.
— Mai belvedere ca acesta? Nu cred!
— Gianina! Mergem?
— Stați puțin, pe noi nu ne invitați?
— Unul e obosit, celălalt operat!
— Ha, ha, ha! Hai, Mirela, lasă-i să se odihnească.
— Cum este Brașovul?
— Alistar, nu știu cum să-ți spun, seamănă puțin cu Parisul…
— Poftim?!
— Ca intensitate! De ce nu mă lași să termin?
— Aha!
— Da, un oraș care te pune să cauți. Chiar dacă ești într-o stare de amorțeală, cum suntem noi acum, cauți, omule, mergi mai departe.
— M-ai făcut curios.
— Nu, chiar așa este!
— Probabil că îți pare rău că ai plecat de acasă.
— Ție nu?
— Nu știu, cu mine este altă poveste.
— Cum îi spui, „poveste”?
— Ha, ha, ha! Dacian!
— Știi cum ne fascinează orașele mari? Cu diplomație.
— Ce vrei să spui?
— Păi, ne pun la muncă, după care ne răsplătesc.
— Ha, ha, ha! Foarte frumos punctat, Dacian.
— Touché, Alistar!
— Ți-am spus că nu-mi prea place franceza?
— Dar expozițiile în franceză, da!
— Ei!
— Și facultatea de economie, tot da! Chiar așa, de ce nu ai ales artele, dacă tot…
— Este un moft de-al meu, l-am dobândit când eram bolnav.
— Facultatea?!
— Ha, ha, ha! Ești haios!
— Mă mir că nu ți-ai luat planșele cu tine. Voi, artiștii, sunteți terminați când vedeți locuri noi.
— Acum mă axez pe împrejurimile și locurile din Paris. Următoarea expoziție o să aibă ca temă Parisul. Nu voiam, dar am lucrat ceva după un efort susținut și i-au plăcut doamnei de la sală.
— Am văzut! Te soarbe din priviri când vorbește despre lucrările tale.
— Nu știu…
— Poate că meșteșugul ei de a vorbi te-a făcut să mergi mai departe.
— Sunt mai multe motive, dar să le lăsăm. Chiar ești obosit sau vrei să scapi de ceva anume?
— Și una, și alta.
— Gianina pare un om atât de pozitiv.
— Da, prin câte a trecut…
— Norocul tău!
— Așa se pare.
— Nu este chiar atât de ușor să rămâi fără părinți la Paris.
— O, da! Chiar foarte greu.
— Este o luptătoare.
— Urma alege.
— Ce vrei să spui?
— A, nimic! Vorbeam singur.
— Trebuie să fii mai pozitiv, omule!
— O, da! N-am știut! Hai să le bem băutura ăstora! Sper că ai voie?
— Da. Tu?
— Ai dreptate, bem! Ne duc fetele acasă, noi le-am adus.
— Ha, ha, ha! Adică tu!
— Bine, bine! Oricum, iese până mâine.
Barul era într-o aripă alăturată recepției. Totul era din lemn, o construcție de-ți lua ochii: tot felul de schiuri pe pereți, tablouri cu schiori de care habar nu aveam, câini salvatori alături de stăpânii lor cu schiurile în brațe, butoiașe în miniatură — tot felul de mărunțișuri care-ți încântau privirea. Dincolo de bar erau tot felul de sticle, vechi și noi, etichete cunoscute sau nu, sticle puse în rame luminoase, un cap cu robinet pentru bere și unul pentru vin.
— Începem cu bere? zise Dacian.
— Este o alegere bună după romul lui Rucsandra, dar eu zic să facem burta să ne ceară berea cu mai multă poftă.
— Ce alegi?
— Sticla aceea de tărie.
— O! Câte cincizeci de grame e destul, cred eu.
Am luat sticla cu totul, ieșind pe terasă și turnând în pahare.
— Parcă s-au micșorat munții ăștia, Alistar!
— Mie-mi spui? Doar am început! Stai să-i vezi când om termina sticla.
— Ha, ha, ha! O să ne omoare soțiile!
— Te cred!
— Soarele acesta a devenit cam plictisitor!
— Stai liniștit! Vezi norul acela? O să ne aducă fetele acasă, ne va ninge.
— O, frumos!
Dacian sforăia, iar eu eram pornit pe un râs automat când au venit fetele.
— În sfârșit, te văd vesel, Alistar!
— Haideți înăuntru, ninge! zise Mirela.
— Ne-ați lăsat și nouă ceva?
— Păi, altfel mai puteam să râd așa?
— Ai dreptate.
Ne-am mutat în bar, într-un colțar comod cu canapele din piele. Locul era atât de primitor și călduros! Am dat-o pe bere și glume cât cuprinde. După-amiază, când aproape se pregătea să vină seara, veni Rucsandra cu o tavă mare plină cu friptură.
— Bucătarii de aici vă fac cinste; cică nu s-a mai râs așa de un an întreg. Carne de toate felurile, inclusiv fructe de mare.
— Ha, ha, ha! Au golit frigiderul! am zis eu.
— Nu tomberonul! zise Rucsandra, râzând cu gura până la urechi.
— Bună de tot! Nu-mi venea nici într-o mie de ani replica asta! zise Gianina.
— Îmi plac fructele de mare, am spus eu.
— Nouă nu! zise Mirela. Poate ceva de baltă: rață, gâscă!
— Ha, ha, ha!
— Hai, poftă bună, nebunilor! Mă duc la treabă!
— Pa, Rucsandra! zise Mirela.
— Te pupăm!
— Și noi!
Am lucrat într-o frenezie lunile ce au urmat. Nici chiar Gianina nu mă mai enerva. Reuniunile noastre de familie mi se păreau normale, fata lui Jan făcea parte din contextul acela, iar eu eram fericit. Știu că-mi era greu să cred cuvântul acesta în preajma Gianinei, care putea veni oricând cu o surpriză, dar s-a întâmplat ceva magic la munte: transformarea Gianinei în om. Cum întotdeauna există o persoană care să mă bată pe umăr, să-mi spună ce și cum sau să mă trezească la realitate, lucrul acesta s-a întâmplat.
— Scoți expoziția după ce ne întoarcem.
— Jane! Voiam să o scot de Mărțișor!
— Nu se poate!
— De ce?
— Este ocupată sala.
— Cu cine?
— Cu Mărțișorul, după aceea cu Femeia, apoi cu ouăle de Paști, cu Copilul, și abia apoi venim noi, la toamnă. Tu nu știi că atunci este locul tău?
— Aveam nevoie de ceva bani… pentru…
— Auzi! La ultima am dat parcă…
— Jane! Au ieșit pe plus, știi că…
— Ei, da! Tu, nu eu!
— Jane!
— Parcă voiai să-ți termini facultatea, lepădătură!
— Da, Jane!
— Ți-a trebuit femeie! Aici mâncarea este scumpă!
— Chiar așa! Ai cam uitat de fii-ta!
— Probabil că nu-ți deschizi niciodată frigiderul, de aceea crezi așa ceva!
— N-am nevoie! Mănânc…
— Ei bine, ele mănâncă de la mine!
— Bine, Jane!
— Mizilicul pe care îl scoți din chirii abia dacă-ți ajunge de taxi când vii de la plimbare.
— Te ascult.
— Păi, nu mai am nimic să-ți spun!
— Despre?
— A! Poți să mai lucrezi până se termină anul școlar.
— Jane!
— Bine, bine! Nu mai mergem…
— Nu! Nu! Ți-am spus să nu-ți mai cumperi nimic!
— Voiam să-ți zic… Brody face ea toate reparațiile pe plan local.
— A, foarte bine! Înseamnă că ne poți trimite în vacanță… cum te-am rugat!
— Lepădăturilor! Vacanță! Nici copiii mei nu pleacă în vacanță!
— Unii au restanțe la facultate sau la muncă, alții sunt prea mici.
— Mă rog!
— Dar pot să-ți plimb eu copila, împreună cu mama ei!
— Jigodiilor! Numai la plimbare vă e gândul! Cecilia rămâne cu Margareta, n-au cum să plece. Maria are treabă, carmangeria intră în inventar vara aceasta.
— Doar ți-am spus. Unde ne duci?
— Surpriză!
— Hai, Jane! Mă dau bătut!
— Suedia. Cei mai mulți români care s-au îmbogățit… în timp, ce-i drept.
— Jane, cred că glumești! Acolo ori se muncește în sistem, ori se cerșește. Cred că sunt cei mai mulți cerșetori de toate națiile.
— Eu vorbesc de muncă!
— Am înțeles. Ce muncă?
— O firmă de curierat.
— Păi sunt deja cei care deservesc toate țările din nord, bănuiesc.
— Insuficienți sau scumpi. Ascultă-mă un pic! Unde se duc, de sărbători, preparatele din porc?
— Majoritatea în Spania, poate și aici, dar nu…
— Vezi! De ce nu se duc și în Suedia?
— Pentru că aceia nu s-au adaptat…
— Ba cred că sunt destui căsătoriți pe acolo, așa cred.
— Da, însă localnicii au fost mai puternici, i-au adaptat la mâncărurile lor.
— Sau poate… nu au o firmă de curierat adaptată la cerințele lor.
— Mă rog, dar acolo este foarte greu cu limba, iar ca să deschizi ceva îți trebuie spațiu.
— Ai dreptate!
— E! Deci plecăm în vacanță!
— Leprelor! Numai la plimbare vă e gândul!
— Atunci?
— Atunci, avem pe cineva care are deja un spațiu pentru sprijinul românilor de acolo, care i-a rămas prea mic și ni-l poate da nouă.
— Ce treabă avem noi, mai ales Gianina? Te duci frumos, cauți câțiva români șoferi, mașini sunt pe toate drumurile și gata Poșta.
— Tocmai că nu e gata.
— De ce?
— Locul a fost un pic vandalizat, iar sediul pe care urmează să-l ia Lidia seamănă un pic cu acesta, numai că…
— Normal că-ți seamănă Lidioara! Asta a luat și ea tot o clădire praf. Cum fata are ceva bănuți, le repară pe amândouă, dar strângerea de fonduri este la limită…
— Parcă ai fi… de unde știi?
— Banii noștri?
— Sunt reali. Chiar vă plătesc din banii mei!
— Deci doar mâna de lucru… actele?
— Lidia…
— Crezi că putem…
— Crede-mă! Ți-ar sta bine! Femeia e un pic trecută, dar am luat-o primul.
— O! Doamna Fanerite ți-a dat startul, nu-i așa?
— Cam așa!
— Jane, mă lași fără… de asta nu mai pot expune, nu-i așa?
— Glumești, desigur! Nu, ci doar pentru că sunt oameni mai ambițioși, iar eu nu am de gând să scot bani din buzunar pe mâzgălelile tale. Aici, pe tema aceasta, ai o concurență foarte mare.
— Probabil.
— Niciun „probabil”! Toți pierde-vară sunt pe toate podurile…
— Da, numai că pe malul Senei… poate doar câțiva.
— E, e! Vezi! Ai încredere în mine, o să scoți Suedia și Parisul combinate.
— Nu știu!
— Dacă lucrezi acolo, o scoatem la toamnă, poate în intervalul de data trecută.
— Cred că te-ai înmuiat cu doamna. Nu prindem perioada aceea, dar noiembrie sau octombrie, sigur.
— Tu, lucrează! Nenorocitule, mi-ai scos peri albi! Dacă erai fiul meu, nu făceai atâtea nazuri!
— Bine, tăticuțule, atunci Suedia să fie.
— Am înțeles că-s niște fete pe acolo!
— Da, nimfomane!
— Cred că e doar o poveste de adormit copiii asta cu nimfomanele.
— Crezi?
— Da, ceva mai la deal, poate…
— E cam frig mai la deal.
— E frig și la ei, dar vara-i bună de treabă pe acolo.
— Să sperăm. Auzi, dar… doamna asta…
— Nenorocitule! Parcă ți-e greață de mine!
— Mi-a mai trecut!
— Ha, ha, ha! Alistar, Alistar!