Oricine ar fi spus că sunt un om bun, nu l-aş fi crezut nici mort. Nu eram decât un amestec infim din părinţii mei şi nenorocita de clică cu numele de Jan. Toţi ne învârteam în jurul lui pentru că era omul de care cu greu puteai scăpa; chiar dacă voiai să te îndepărtezi, el te trăgea ca un magnet cu nenorocirile lui de propuneri din care, recunosc, nu am ieşit niciodată în pierdere.
— Broască!
— Da, Jane!
— Ce aveți de ţipaţi aşa?
— Gata, Alistar, du-te acasă, distracţia s-a terminat.
— Ce-ai, Jane? Aşa te comporţi cu prietenii de ziua ta?
— Sunteţi ultimii care aţi mai rămas pe capul meu.
— Pardon! Ultimul, Jane! Eu locuiesc aici, cu tine, ai uitat?
— Mă rog... auzi, Broască! Îmi uitam ideea, de fapt de asta te strigasem.
— Da, Jane.
— Ce ştii despre agricultură?
— Jane, chiar dacă aş şti, natura este parşivă, omule, nu merge peste tot.
— Adevărat, dar cunosc un loc în care numai agricultură ar trebui să se facă.
— România!
— Taci, Alistar, mi-ai stricat surpriza!
— Eu nu merg în ţară, Jane, nu, nu!
— Broască, Broască! Cel puţin aici ai o scuză, dar acolo…
— Oriunde aţi fi, aveţi amândoi scuze. Sunteţi nişte babalâci nemernici.
— Adevărat! Alistar, mergem acasă.
— Jane, când?
— Mai ai vreo restanţă?
— Da’ de unde! Ce vorbe sunt astea?
— Corect! Atunci de ce să leneveşti vara la Paris? Mergem acasă, punem bazele unei Gospodării Agricole.
— Mai aveai puţin şi ziceai „de Stat”!
— Broască! Am să te pun şef peste agricultori.
— Da, da… eu nu ştiu nimic despre…
— Lasă-l! Zi mai bine despre ce este vorba.
— Un tip, prieten de pe aici... mă rog, din alte părţi, are o astfel de… cum îi zice… Întreprindere Agricolă… na, care, zice el, posedă sute de hectare. Problema este că încă nimeni nu a putut să optimizeze terenul în funcţie de loc şi atmosferă.
— Dar de unde ştii toate astea, Jan?
— Ei, printre altele am făcut Facultatea de Agronomie, dar n-am licenţă. M-am apucat târziu, apoi a venit Revoluţia, apoi… ştiţi care este treaba.
— Jane! Eşti mare, omule!
— Taci, Broască!
— Măi, dar mai lăsaţi-mă cu tăcutul ăsta! „Taci, Broască!”, altă placă nu aveţi!
— Ha, ha, ha! Bine, Broască. Nu voiam să zic decât că Jan şi-a cam mâncat mălaiul!
— Are dreptate, Jane, nu mai suntem noi de agricultură!
— Măi băieţi, ce parte din afacere o fac cu mâinile mele? Eu doar le mănânc banii, atât.
— Adevărat. Dezvoltă, Jane.
— Alistar, nu ştiu dacă îl mai ţii minte pe Dumbravă, omul a fost coleg cu mine la facultate.
— Până acum, nimic semnificativ.
— Adevărat, Broască, numai că tu, dacă aveai un fiu, nu-l învăţai altceva decât să scoată bani cu…
— Jocuri!
— Bine, Alistar, chiar şi tu!
— Mă rog, al meu poate se va gândi la babe, dar mai are o alternativă.
— Ha, ha, ha! Adevărat, Alistar! Broască, la tine nu există cale de întoarcere.
— Nu ştiu la ce vă referiţi, eu n-am copii!
— Asta voiam să spunem, că-i foarte bine, meseria ar fi fost foarte „îndosită”.
— Ha, ha, ha! Râdeam de ne dureau fălcile.
— Deci, Dumbravă are un fiu care, la rândul lui, a terminat Agronomia.
— Unde crezi?
— La Paris, fireşte! Dacă aici l-ai întâlnit pe tatăl lui.
— Exact. Tatăl lui şi-a dat doctoratul aici, iar fiul nu a fost mai prejos.
— Fantastic! Deci avem specialiştii, super…
— Am pus-o, Jane! Acum pot să-i conduc eu, nu? Că doar mă pricep…
— Să bagi fise la păcănele... taci, Broască!
— Deci, tot ce trebuie să facem este să unim cele două cunoscute la un loc.
— Cum facem asta?
— Foarte simplu. Mai întâi, am vorbit deja cu Dumbravă care, din fericire, doreşte să moară acasă, pe pământul lui.
— Ori o fi terminat şi Teologia?
— Broască!
— Nu, ai zis că vrea să moară fericit. Ştiu că popii sunt prea fericiţi, nu?
— Ha, ha, ha! Mai zici de ce-l ţinem, Jane? Ne-a terminat fălcile!
— Adevărat. Broască, du-te după bilete, plecăm acasă.
— Ştii că merge şi Gianina, nu?
— De data asta nu ştiu ce să zic. Poate o chemăm când este de treabă, la negocieri am nevoie doar de…
— Jane! Câţi ani are fiul lui Dumbravă? Mai guralivă ca Gianina nu găsim, iar dacă e „pe invers”, îl avem pe Broască!
— La datorie, frate!
— Doar cu… gura?
— Logoreea, voiam să zic, nu ceea ce îţi imaginezi tu.
— A, bine! Atunci plecăm cu toţii. Ce facem cu fetiţa? Soţii Calistrat merg în concediu acasă.
— Le-o dăm acasă!
— Broască!
— Atunci o ducem la Aurora!
— Taci, Broască! Ştii că… meseriile astea sunt uşor de învăţat!
— Da…
— Nu, Jane! Ducem fata şi pe Gianina, până deschidem şantierul, la părinţii mei. Pensionari, timp liber... fetiţa este o scumpă, e tot ce le trebuie.
— Şi mă-sa?
— Broască! Mă-sa e un fotomodel de Paris care s-a îndrăgostit de mine în timp ce o „pompa” Jan, marele magnat.
— Mă rog, poate faci o poveste mai frumoasă, asta cu „pompatul” nu prea-mi place.
— Bine, Jane, mă gândesc, doar ai văzut ce poveşti scot!
— Ce, ce… despre ce este vorba, Jane?
— N-ai plecat?
— Pentru toată trupa, nu?
— Inclusiv fetiţa. Vezi, du actele ei cui trebuie, nu încurca nimic!
— Nu, Jane! Să-mi dai certificatul, mă apuc de treabă!
— Foarte bine.
În ţară, după ce am plâns fiecare pe la casele noastre vreo săptămână — timp în care Cecilia deveni fetiţa răsfăţată a părinţilor mei — a venit momentul să primim vestea că trebuie să ne adunăm.
— Gianina, fata mea, tu vei fi mesagerul nostru frumos către Dumbravă junior. De tatăl lui mă ocup personal. Nu vreau decât texte, nimic altceva; acum, că te-ai mai şcolit un pic, vreau să vorbeşti frumos, omul este învăţat.
— Da, Jane! Îl termin cu capul, o să accepte afacerea în maxim o oră după ce stau de vorbă cu el.
— Sper să nu-i promiţi nimic, da?
— Alistar, eşti un nenorocit! Ai stat degeaba cu mine în casă!
— Iartă-mă!
— Bun!
— Broască, te ocupi de o locaţie elegantă, unde să nu fim deranjaţi de nimeni.
— Gata, Jane! Specialitatea mea!
— Alistar, o să stai în umbra mea. Calculezi rapid în cap datele pe care le auzi, compari cu piaţa. Sper că te-ai pus la punct cu preţurile pe aici?
— Da, tăticuţule! Totul este bine învăţat.
— Foarte bine! Mâine, dacă avem specialiştii, ne întâlnim cu vânzătorul.
— Aşa repede?
— Nu ţi-am dat o săptămână, Broască? Oricum ai spart banii de buzunar!
— Ziceam şi eu, aşa...
— Hai, la treabă! Ne vedem la locaţie.
Gianina a sărit ca o leoaică, lăsându-l fără aer pe Dumbravă junior. Pauzele de ţigară le făceau împreună, cu toate că Gianina nu fuma decât din interes, ca şi înainte.
— Domnule Jan, parcă spuneați că doamna Gianina… este căsătorită cu Alistar.
— Adevărat, domnule Dumbravă.
— Nu ştiu ce să zic; dacă mai continuă aşa, o să aveţi un divorţ în curând!
— Poate şi-au găsit subiecte comune.
— A, da? Ce a terminat doamna?
— Din câte ştiu, n-a terminat niciunul dintre ei. Alistar este la A.S.E., iar doamna a început lungul drum al medicinei.
— Nu înţeleg! Cum se pupă medicina cu agricultura?
— Poate ceva legat de ultima expoziţie a lui Alistar, la Paris.
— Cea cu Anglia?
— Da, domnule.
— Senzaţional! Am văzut la un prieten una dintre lucrările domnului Alistar. Domnule, o grafică efectiv trăită, aşa ceva n-am…
— Poate că a expus-o într-un loc comun, contează foarte mult.
— Nu se poate... cred că aveţi dreptate. Putem discuta o noapte întreagă pe această temă, dar altele sunt subiectele care ne dor: agricultura, domnule.
— Din păcate, eu nu mă pricep la acest gen de muncă, însă vreau să facilitez drumul familiei dumneavoastră — de ce nu? — către ceea ce ştiţi mai bine.
— De la câteva sute de hectare în sus, da. Vorbim despre un lucru care poate deveni rentabil în ani cumulaţi.
— Adică vă referiţi la faptul că mai sunt şi ani răi printre aceştia?
— Da, însă tocmai vorbeam la Paris despre timpul şi locul de semănat.
— Corect, pentru că via, de exemplu, merge la deal.
— Deci locul, iar celelalte lucrări sunt un adevărat meşteşug.
— Eu aş fi gata să încep cu cele necesare, bineînţeles de comun acord, afacerea cu dumneata şi familia… mă rog.
— Da, în mare parte sunt de acord. Vom mai discuta pe larg atunci când veţi avea pământul.
— Locul, cum spuneaţi, domnule Dumbravă, depinde de afirmaţia dumneavoastră, pentru că nu pot pleca la drum cu bagaje zero la agricultură.
— Nu vă mai victimizaţi, domnule Jan, nu vă trebuie decât un imbold. O meserie ca asta îţi dă fiori, nu glumă.
— Deci ne apucăm de treabă, nu?
— Da, domnule. Sunt aproape sigur că doamna şi-a făcut şi ea treaba, mergem înainte.
— Vă contactez la faţa locului.
— Perfect.
Gianina se despărţi cu îmbrăţişări calde şi punctuale de fiul domnului Dumbravă.
— Cum e, Gianina?
— Eu zic că o să se lege sigur de glie.
— Ha, ha, ha! Sper că nu eşti şi tu în visurile lui?
— Şi eu sper.
— A, uite-l pe fiul meu!
— Tăticuţule, vânzătorul este gata de atac.
— Ori Broască a făcut ore suplimentare?
— Nu, aproape! În orice caz, de data aceasta a fost necesar.
— Când ne întâlnim?
— Mâine dimineaţă, mergem pe tarla.
— Atunci, la tarla!
— Gianina, cum a fost?
— L-am terminat de cap.
— Despre ce aţi discutat?
— Moda şi cultura la Paris.
— O! Frumos subiect.
— Hai! La treabă! Dimineaţă să fiţi „fresh”!
— Da, tăticuţule.
Două jeep-uri ne aşteptau deja în faţa unei case frumoase de-a lui Jan, singura la ora aceea care era goală, găzduindu-ne pentru asalt. Maşinile ne-au dus undeva în sudul ţării, debarcându-ne în faţa unei foste gări. Fosta cale ferată exista încă, ceea ce mi s-a părut bizar, deoarece fierul vechi este la mare căutare în Europa, în general.
— Domnilor, aveţi aici trei sute de hectare, plus această gară abandonată, inclusiv calea ferată, totul la preţul stabilit de dumneavoastră, domnule Jan.
— „De comun acord” sună mai bine.
— Aş dori o hartă exactă a locului.
— Domnule Alistar! Dacă nu mă înşel, nu vă păcălesc tocmai eu.
— Nici nu mă gândeam, doar că voiam să ştim unde începe vecinul.
— Corect. Voi transfera pe telefonul dumneavoastră totul: acte, suprafaţă, harta dată conform măsurătorilor cadastrale, în conformitate cu actul de vânzare-cumpărare.
— Foarte bine.
A doua zi ocupam deja vechea gară. Broască descărca sculele şi alte necesităţi.
— Vreau aici o bază minimă, cu dormitoare în absolut toate încăperile de la etaj. Jos vreau o baie comună, un dormitor mai „cu moţ”, un birou frumos şi o bucătărie care să dea în curte.
— Am înţeles, Jane. Dar utilajele?
— Îl vom contacta pe Dumbravă.
— Corect.
— Apucaţi-vă de treabă!
După o lună, toate utilităţile erau la locul lor, iar familia Dumbravă urma să se instaleze în vechea gară.
— Jane! De ce ai păstrat dormitorul de la parter cu baie?
— Pentru că sunt proprietar, Broască!
— Aha!
— Nu înţeleg, de ce i-ai lăsat pe cei din familia Dumbravă să doarmă cu muncitorii?
— Alistar, ştii foarte bine de ce!
— De ce?
— Eşti prea bun! Vezi, de asta munceşti pentru mine!
— Jane!
— Pentru că a ţinut până la ultima centimă să-şi negocieze salariul.
— Nu este normal?
— Ba da! Însă eu voiam sumă fixă, iar ei au dorit procent.
— Nu-ţi convine? Jane! Dacă nu plouă, nu plăteşti din buzunar, da!
— Corect şi nu! Oamenii ăştia chiar ştiu ce au de făcut.
— Jane!
— Tare mi-e frică, nu ştiu de ce, că o să-i vedem prin Paris.
— E timpul lor liber, fac ce vor cu el, Jane!
— Broască!
— Să nu-mi spui să tac!
— Până la urmă ai dreptate. Mai vine şi iarna.
— Vezi!
— Sunt lucrări şi de iarnă, dacă sunt agricultori cu adevărat.
— Na, Broască! Ia-o pe asta!
— Jane!
— Jane!
Am rămas cu Gianina în dormitorul destinat VIP-urilor — dacă aşa a dorit Jan — apucându-mă de meteahna mea: grafica.
— Alistar, ce ai găsit în pustietatea asta?
— Gara asta este magnifică; cărămida asta roşie mă dărâmă.
— Da, poate!
— E fantastic.
— Auzi, am văzut nişte puncte frumoase pe calea ferată, cum o iei în dreapta.
— Mă ocup, Gianina.
— Tăticuţul ce ţi-a mai lăsat de lucru? Nu vreau să stau degeaba.
— Mă uimeşti, fata mea!
— Mulţumesc.
— O să-ţi dau câteva finisaje de făcut.
— Te rog!
Jan era de mult la Paris, umplându-şi zilele cu fetiţa Gianinei, la insistenţele lui, pentru că Gianina greu a îngăduit asta.
— Alistar, cum facem cu dormitul?
— Nu înţeleg!
— Nenorocitule! Dă-mi un bot, fă-mi ceva, că mă apucă pandaliile în câmpul ăsta!
— O să vină alde Dumbravă, atunci o să vorbeşti cu fii-su despre modă şi altele!
— Ai înnebunit! A zis Jan să fie închis dormitorul boieresc când vin ăştia!
— N-are nimic!
— Te omoară tac-tu!
— Sper să ne anunţe când pornesc încoace.
— Şi eu... denumirea de „cameră tehnică” sper să-i mulţumească.
— Ha, ha, ha! Vedem!
Au trecut mai mult de două săptămâni până ne-am intersectat cu maşinile pe vastul câmp cu familia Dumbravă, cărora le-am dat cheile de la gară.
— Alistar, ce faci cu lucrările?
— Doamna Fanerite abia mă aşteaptă.
— Nu ştiu, parcă nu au fantezia celor din Anglia.
— Poate că îţi place mai mult la mare, Gianina.
— Auzi! Tot suntem singuri, toamnă e... mai avem ceva până începem cursurile. Poate mergem la mare, mai iei şi de acolo câteva cadre, întregim numărul de planşe.
— Nu zici rău, dar ne oprim într-un loc care îmi place mie.
— Corect.
În final am ajuns la Vama Veche, pustie cum n-a fost niciodată; era sfârşit de septembrie, dar apa era excelentă, transparentă, de un turcoaz nemaipomenit. Lucram de dimineaţă până seara; singurele pauze le făceam în mare.
— Alistar! Ar fi cazul…
— Da, Gianina! Lasă-mă să termin ce am de gând cu toate planşele mele şi-ţi dau un bot de o să mă ţii minte!
— Ha, ha, ha! N-ai mai zis-o atât de grav de foarte mult timp!
— Mulţumesc.
— Devii un artist, chiar îmi plac planşele cu malurile acelea roşii, seamănă un pic cu Australia.
— Apropo! În vacanţa de iarnă îl rugăm pe Jan să ne scoată vize pentru Australia. Ne mai încălzim şi noi!
— Dacă nu dai la buci, te răceşti, fraiere!
— Ha, ha, ha! Lasă-mă să muncesc!